„De ce ar trebui să am grijă de ea acum? Întâlniți-l pe Andrei, copilul de aur: Lupta unei fiice cu dinamica familiei”

În multe familii românești, dinamica dintre frați poate fi complexă și plină de tensiuni. Acest lucru este valabil mai ales atunci când un copil este favorizat în detrimentul celuilalt. Numele meu este Ana și aceasta este povestea mea.

Crescând, era evident că fratele meu Andrei era lumina ochilor părinților mei. El era copilul de aur, cel care nu putea greși niciodată. Părinții mei îl copleșeau cu dragoste, atenție și laude. Era sportivul vedetă, elevul de nota zece și fiul fermecător care putea lumina orice încăpere. Între timp, eu eram adesea trecută cu vederea și lăsată să mă descurc singură.

Îmi amintesc un incident anume care ilustrează perfect dinamica familiei noastre. Era ziua mea de naștere, împlineam 10 ani și așteptam cu nerăbdare acest moment de săptămâni întregi. Invitasem câțiva prieteni pentru o mică petrecere și eram entuziasmată să sărbătoresc cu familia mea. Cu toate acestea, în ziua aniversării mele, Andrei avea un meci important de fotbal. Părinții mei au decis să anuleze petrecerea mea pentru a putea merge la meciul lui. Am fost devastată, dar sentimentele mele au fost trecute cu vederea ca fiind neimportante.

Pe măsură ce am crescut, favoritismul a devenit și mai pronunțat. Andrei a plecat la facultate cu o bursă completă, în timp ce eu a trebuit să iau împrumuturi și să lucrez part-time pentru a-mi plăti studiile. Părinții mei îi trimiteau adesea pachete și bani, în timp ce eu primeam doar câte un telefon la câteva săptămâni.

În ciuda lipsei de sprijin din partea familiei mele, am reușit să-mi construiesc o viață. Am absolvit facultatea, am găsit un loc de muncă bun și în cele din urmă m-am căsătorit. Relația mea cu părinții a rămas tensionată, dar am încercat să mențin un anumit nivel de contact pentru unitatea familiei.

Apoi, acum câțiva ani, mama mea s-a îmbolnăvit. A fost diagnosticată cu o boală cronică care necesita îngrijire constantă. Tatăl meu murise cu câțiva ani înainte, așa că responsabilitatea de a avea grijă de ea a căzut pe mine și pe Andrei.

Nu a surprins pe nimeni că Andrei era prea ocupat cu propria sa viață pentru a-și asuma povara îngrijirii mamei noastre. Avea un loc de muncă solicitant, o soție și doi copii mici. Susținea că nu putea găsi timp pentru a ajuta. Mama mea s-a întors către mine, așteptându-se să mă ridic la înălțimea situației și să am grijă de ea.

„De ce ar trebui să am grijă de ea acum?” m-am gândit eu. „Nu i-a păsat niciodată de mine când aveam nevoie de ea.”

M-am luptat cu sentimente de vinovăție și resentiment. Pe de o parte, era mama mea și avea nevoie de ajutor. Pe de altă parte, nu puteam uita anii de neglijare și favoritism care m-au făcut să mă simt ca un outsider în propria mea familie.

În cele din urmă, am luat decizia dificilă de a mă distanța de situație. Am aranjat ca îngrijitori profesioniști să se ocupe de mama mea și m-am asigurat că are tot ce îi trebuie, dar nu am putut să fiu eu îngrijitorul principal. Rănile emoționale erau prea adânci.

Andrei a continuat să-și trăiască viața ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat. Rareori își vizita mama și lăsa toate responsabilitățile pe umerii mei. Relația noastră s-a deteriorat și mai mult pe măsură ce îl resentimentam pentru lipsa lui de implicare și pentru statutul său continuu de copil favorit.

Mama mea a murit anul trecut. Am participat la înmormântarea ei dintr-un sentiment de datorie, dar nu am putut scăpa de sentimentul de goliciune și durere nerezolvată. Andrei a ținut un elogiu emoționant, pictând un tablou al unei familii iubitoare care nu a existat niciodată cu adevărat.

În timp ce stăteam acolo ascultându-l vorbind, mi-am dat seama că unele răni nu se vindecă niciodată. Favoritismul care ne-a definit copilăria a lăsat cicatrici care vor dura o viață întreagă. Și deși am reușit să-mi construiesc o viață în ciuda tuturor acestor lucruri, durerea de a fi copilul uitat va persista mereu.