„Vreau să Merg la Bunica. Dacă Mă Duc, Tu Trebuie să Rămâi Acasă”: Mi-a Spus Fiul Meu

Era o dimineață însorită de sâmbătă când fiul meu de 10 ani, Andrei, s-a apropiat de mine cu o privire hotărâtă. „Mami, vreau să merg la Bunica azi,” a spus el. Am zâmbit, gândindu-mă că e drăguț că vrea să petreacă timp cu bunica lui. Dar apoi a adăugat: „Dacă mă duc, tu trebuie să rămâi acasă.”

Am rămas surprinsă. „De ce vrei să rămân acasă, Andrei?” am întrebat, încercând să înțeleg cererea lui bruscă.

„Pentru că Bunica mă lasă să fac ce vreau,” a răspuns el direct. „Și tu mereu spui nu.”

Am auzit povești similare de la prietenii mei. Copiii lor se întorceau de la casele bunicilor răsfățați și de necontrolat. Mă întrebam de ce se întâmplă asta. Acum, urma să aflu pe pielea mea.

Cu reticență, am fost de acord să-l las pe Andrei să-și viziteze bunica singur. Pe măsură ce pleca, nu puteam scăpa de sentimentul că ceva nu era în regulă. Am decis să o sun pe prietena mea, Ana, care avusese aceeași problemă cu fiica ei, Maria.

„Ana, ai observat vreodată o schimbare în comportamentul Mariei după ce își vizitează bunica?” am întrebat.

„Oh, absolut,” a răspuns Ana. „Se întoarce crezând că poate face orice. E ca și cum toate regulile pe care le stabilim acasă nu există la casa bunicii.”

Am oftat, realizând că aceasta era o problemă comună. Dar ce puteam face? Nu voiam să-l privez pe Andrei de timpul petrecut cu bunica lui.

Mai târziu în acea seară, Andrei s-a întors acasă cu un zâmbet ștrengar pe față. „Ghici ce, mami? Bunica m-a lăsat să mănânc înghețată la micul dejun și să mă joc pe calculator toată ziua!”

Am încercat să-mi ascund frustrarea. „Andrei, știi că asta nu e sănătos. Avem reguli pentru un motiv.”

„Dar Bunica a spus că e în regulă,” a argumentat el.

În următoarele săptămâni, comportamentul lui Andrei a devenit din ce în ce mai greu de gestionat. A început să răspundă obraznic, să refuze să-și facă treburile și să ceară dulciuri și privilegii care nu erau niciodată permise înainte. Era ca și cum devenise un alt copil.

Într-o zi, după încă o ceartă despre ora de culcare, am decis să am o discuție serioasă cu mama mea. „Mamă, trebuie să vorbim despre vizitele lui Andrei,” am început.

„Ce e cu ele?” a întrebat ea inocent.

„Devine de necontrolat după ce petrece timp cu tine,” i-am explicat. „Îl lași să facă lucruri pe care noi nu le permitem acasă și asta cauzează probleme.”

Mama mea părea rănită. „Vreau doar să se distreze și să fie fericit,” a spus ea încet.

„Înțeleg asta,” i-am răspuns. „Dar trebuie să existe limite. Altfel, nu e corect nici pentru mine, nici pentru Andrei.”

În ciuda conversației noastre, nimic nu s-a schimbat. Andrei a continuat să-și viziteze bunica și să se întoarcă acasă cu o atitudine care făcea parentingul o luptă constantă. Băiatul dulce și ascultător pe care îl cunoșteam dispăruse, înlocuit de un copil care credea că poate face orice.

Într-o seară deosebit de dificilă, după ce Andrei făcuse o criză pentru că nu obținuse ce voia, am izbucnit în lacrimi. „Nu știu ce să mai fac,” i-am mărturisit soțului meu, Mihai.

„Trebuie să stabilim niște limite ferme,” a sugerat Mihai. „Poate ar trebui să-i limităm vizitele până înțelege că regulile noastre încă se aplică.”

A fost o decizie grea, dar am decis să limităm vizitele lui Andrei la casa bunicii. Când i-am spus, a fost furios. „Te urăsc!” a țipat înainte de a se retrage în camera lui.

Cuvintele lui m-au durut, dar știam că era necesar pentru binele lui. În timp, comportamentul lui Andrei s-a îmbunătățit treptat, dar daunele fuseseră făcute. Legătura dintre noi fusese tensionată și ar fi nevoie de timp pentru a reconstrui încrederea și respectul pierdut.

În final, nu a existat o rezolvare fericită. Experiența a lăsat un impact durabil asupra familiei noastre, servind ca un memento dureros al provocărilor care vin odată cu echilibrarea iubirii și disciplinei.