„I-am Spus Doamnei Popescu că Sunt Epuizată și Nu Mai Pot Fi Fata Ei de Comisioane”: I-am Menționat și că Ar Fi Trebuit să Își Întrebe Fiica Cât Era Încă Aici

În urmă cu un an, vecina mea, doamna Popescu, s-a îmbolnăvit grav. Boala a lăsat-o imobilizată la pat, incapabilă să facă chiar și cele mai simple sarcini pe cont propriu. Fiica doamnei Popescu, Eliana, locuiește în oraș cu soțul ei și cei doi copii mici. Eliana tocmai născuse al doilea copil, iar apartamentul lor mic era deja plin până la refuz. Pur și simplu nu era loc pentru o mamă în vârstă care necesita îngrijire constantă.

La început, eram mai mult decât dispusă să o ajut pe doamna Popescu. Întotdeauna fusese amabilă cu mine și simțeam că este datoria mea ca vecină bună să o asist în timpul ei de nevoie. Făceam comisioane, cumpăram alimente și chiar o ajutam cu unele treburi ușoare prin casă. Dar pe măsură ce lunile treceau, cererile deveneau tot mai frecvente și mai obositoare.

Doamna Popescu mă suna de mai multe ori pe zi, cerând ajutor pentru diverse sarcini. Începuse să pară că eram disponibilă 24/7, iar acest lucru își punea amprenta asupra propriei mele vieți. Am un loc de muncă cu normă întreagă și o familie de care trebuie să am grijă. Soțul meu George și cei doi copii ai noștri, Radu și Carolina, începeau să se simtă neglijați pentru că eram mereu la casa doamnei Popescu.

Într-o zi deosebit de obositoare, după o tură lungă la muncă, am primit încă un apel de la doamna Popescu. Avea nevoie să îi ridic rețeta de la farmacie și apoi să o ajut cu niște acte. Am simțit un val de frustrare cuprinzându-mă. Eram obosită—epuizată fizic și emoțional.

Când am ajuns la casa ei, abia îmi puteam ascunde epuizarea. În timp ce îi înmânam rețeta, în sfârșit am spus ceea ce aveam pe suflet de luni de zile.

„Doamna Popescu, sunt epuizată,” am spus, vocea tremurându-mi de oboseală și frustrare. „Nu mai pot continua așa. Nu sunt fata dumneavoastră de comisioane.”

S-a uitat la mine cu o combinație de surpriză și durere în ochi. „Dar Eliana este atât de ocupată cu copiii,” a spus ea încet.

„Înțeleg asta,” am răspuns, încercând să-mi păstrez vocea calmă. „Dar ar fi trebuit să ceară ajutor cât era încă aici. Nu este corect să pună totul pe mine.”

Doamna Popescu nu a spus nimic pentru un moment. Tăcerea era grea, plină de cuvinte nespuse și emoții. În cele din urmă, a dat din cap încet.

„Cred că ai dreptate,” a spus ea încet.

Am plecat de la casa ei simțind un amestec de ușurare și vinovăție. Ușurare că în sfârșit mi-am spus punctul de vedere, dar vinovăție pentru că am lăsat o femeie în vârstă în nevoie fără ajutorul necesar.

Zilele s-au transformat în săptămâni, iar apelurile doamnei Popescu au devenit mai rare. Încă o ajutam ocazional, dar mi-am stabilit limite pentru a-mi proteja propria bunăstare. Cu toate acestea, situația s-a înrăutățit când sănătatea doamnei Popescu a început să se deterioreze rapid.

Într-o seară, am primit un apel de la Eliana. Părea disperată și panicată.

„Doamna Popescu a fost dusă la spital,” a spus ea, vocea tremurându-i. „Nu se simte bine.”

Am alergat la spital, dar era prea târziu. Doamna Popescu a murit în acea noapte, singură într-o cameră sterilă de spital.

Vinovăția mă apăsa greu. Oare făcusem destul? Puteam face mai mult? Aceste întrebări mă bântuiau în timp ce participam la înmormântarea ei, stând lângă Eliana care era inconsolabilă.

În final, nu a existat o rezolvare fericită—doar un sentiment persistent de regret și întrebări fără răspuns.