„Crescând în Sărăcie: Mama și Bunica Mea Numărau Fiecare Bănuț”

Crescând într-un apartament mic și dărăpănat în inima Bucureștiului, am învățat realitățile dure ale vieții de la o vârstă fragedă. Mama și bunica mea erau stâlpii lumii mele și făceau tot ce puteau pentru a se asigura că aveam ce îmi trebuia, chiar dacă asta însemna să numere fiecare bănuț.

Mama lucra două slujbe, una ca casieră la un magazin alimentar local și alta ca femeie de serviciu într-o clădire de birouri din centrul orașului. Pleca de acasă înainte de răsăritul soarelui și se întorcea mult după apus. În ciuda programului ei epuizant, întotdeauna își făcea timp să mă ajute cu temele și să mă bage în pat. Bunica mea, care era prea bătrână pentru a lucra, avea grijă de mine pe parcursul zilei. Gătea mese simple, adesea întinzând un singur pui pentru a dura o săptămână întreagă, și îmi cârpea hainele până când erau mai mult petice decât material.

Trăiam în frică constantă de evacuare. Proprietarul era un om sever care avea puțină răbdare pentru plățile întârziate. Îmi amintesc nopțile când mama stătea la masa din bucătărie, cu facturile întinse în fața ei, lacrimi curgându-i pe față în timp ce încerca să găsească o soluție pentru a face rost de bani. Bunica mea stătea lângă ea, oferindu-i cuvinte de alinare și ocazional strecurându-i câțiva lei mototoliți pe care reușise să-i economisească din pensia ei.

Într-o zi, când aveam aproximativ zece ani, mi-am făcut curajul să o întreb pe mama despre tatăl meu. Întotdeauna fusese evazivă pe acest subiect, dar în acea zi m-a așezat și mi-a spus adevărul. Tatăl meu știa despre mine, dar avea propria lui familie și copii. Ne alesese pe ei în locul nostru. Acea revelație m-a lovit ca un trăsnet. Am simțit un amestec de furie, tristețe și confuzie. De ce nu eram suficient de bun pentru el? De ce ne-a abandonat?

Pe măsură ce am crescut, greutățile noastre financiare au devenit mai evidente. Am început să lucrez diverse munci prin cartier—tuns gazonul, deszăpezit, orice pentru a aduce câțiva lei în plus. În ciuda eforturilor noastre, au fost momente când a trebuit să ne bazăm pe bănci de alimente și organizații caritabile pentru a supraviețui. Rușinea de a sta la coadă pentru un ajutor era ceva la care nu m-am obișnuit niciodată.

Liceul a fost o perioadă deosebit de dificilă pentru mine. În timp ce alți copii se gândeau la balul de absolvire și meciurile de fotbal, eu mă gândeam dacă vom avea suficienți bani pentru chirie. M-am simțit adesea izolat și diferit de colegii mei. Ei nu înțelegeau cum era să te culci flămând sau să porți aceleași haine zi după zi pentru că nu-ți permiteai altele noi.

În ciuda greutăților, mama și bunica mea m-au încurajat întotdeauna să învăț bine la școală. Credeau că educația era biletul meu de ieșire din sărăcie. Am studiat din greu și am reușit să obțin note decente, dar facultatea părea un vis imposibil. Pur și simplu nu aveam bani pentru taxele de școlarizare, iar ideea de a lua împrumuturi mari pentru studii era terifiantă.

După ce am absolvit liceul, am luat mai multe slujbe prost plătite pentru a-mi ajuta familia. Ciclul sărăciei părea de neîntrerupt. Mama continua să muncească până la epuizare, iar sănătatea bunicii mele începea să se deterioreze. Stresul și tensiunea situației noastre ne afectau pe toți.

Anii au trecut și nimic nu părea să se schimbe. Visele mele de o viață mai bună rămâneau doar atât—vise. Mama și bunica mea au murit la un an distanță una de cealaltă, lăsându-mă singur pe lume. Durerea era copleșitoare, dar la fel era și sentimentul de lipsă de speranță. Fără ele, mă simțeam pierdut.

Astăzi, încă locuiesc în același apartament mic din București. Pereții sunt plini de amintiri ale luptei și sacrificiului. Continui să lucrez mai multe slujbe doar pentru a menține un acoperiș deasupra capului și mâncare pe masă. Ciclul sărăciei este necruțător și a scăpa din el pare imposibil.