„Bunico, Mama a Spus că Trebuie să Mergi la un Azil. Am Auzit-o Vorbind cu Tata”: Un Copil Nu Poate Inventa Asemenea Lucruri

Doamna Popescu mergea grăbită pe trotuar, cu inima ușoară și spiritul ridicat. Era pe drum să-și ia nepoata, Maria, de la școală. Soarele strălucea, iar aerul proaspăt de toamnă îi umplea sufletul de nostalgie. Tocurile ei făceau clic-clic ritmic pe trotuar, un sunet care o ducea cu gândul la tinerețea ei când obișnuia să meargă pe aceleași străzi cu un pas la fel de vioi.

Motivul fericirii sale era simplu, dar profund: în sfârșit și-a asigurat propriul apartament. După ce și-a vândut vechea casă de la țară, s-a mutat în oraș pentru a fi mai aproape de familie. Noul apartament era într-o clădire modernă, spațios și plin de lumină naturală, deși avea doar o cameră. A economisit cu sârguință aproape doi ani pentru că banii din vânzarea casei rurale erau suficienți doar pentru un avans.

Când s-a apropiat de școală, a văzut-o pe Maria așteptând lângă poartă, fața ei micuță luminându-se când și-a văzut bunica. „Bunico!” a strigat Maria, alergând spre ea cu brațele deschise.

„Bună, draga mea,” a spus doamna Popescu, îmbrățișând-o strâns. „Cum a fost la școală azi?”

„A fost bine,” a răspuns Maria, ochii ei strălucind de entuziasm. „Dar am ceva important să-ți spun.”

Inima doamnei Popescu a tresărit. „Ce este, draga mea?”

Maria s-a uitat în jur să se asigure că nimeni altcineva nu asculta și apoi a șoptit: „Am auzit-o pe mama și pe tata vorbind aseară. Mama a spus că trebuie să mergi la un azil.”

Doamna Popescu s-a simțit ca și cum pământul i-ar fi fost smuls de sub picioare. „Ce? Ești sigură, Maria?”

„Da, bunico. Am auzit clar. Mama a spus că e pentru binele tău.”

Restul drumului spre casă a fost o ceață pentru doamna Popescu. Nu putea să creadă ce tocmai auzise. Întotdeauna a crezut că mutarea mai aproape de familie ar însemna mai mult timp împreună, mai mult sprijin și mai multă dragoste. Ideea de a fi trimisă la un azil nu i-a trecut niciodată prin minte.

Când au ajuns acasă, doamna Popescu a încercat să se comporte normal pentru binele Mariei, dar mintea ei era învârtejită. A decis să-și confrunte fiica în acea seară.

„Ana,” a început ea ezitant după cină, „Maria mi-a spus ceva azi care mă îngrijorează foarte mult.”

Ana s-a uitat în sus de la vasele pe care le spăla. „Ce ți-a spus?”

„A spus că tu și Mihai vorbeați despre trimiterea mea la un azil.”

Fața Anei s-a albit. „Mamă, eu… nu voiam să afli în felul acesta.”

„Deci e adevărat?” vocea doamnei Popescu tremura.

„Mamă, nu e ceea ce crezi,” a spus Ana, încercând să găsească cuvintele potrivite. „Doar discutam opțiuni. Ai avut niște probleme de sănătate în ultima vreme și ne-am gândit că ar fi cel mai bine pentru tine să ai îngrijire profesională.”

„Dar nu vreau să merg la un azil,” a spus doamna Popescu, lacrimile umplându-i ochii. „Am crezut că mutarea aici înseamnă că putem fi mai aproape ca familie.”

Ana a oftat adânc. „Știu, mamă. Dar avem și noi viețile și responsabilitățile noastre. Nu putem fi mereu acolo pentru tine.”

Conversația s-a încheiat fără nicio rezoluție, lăsând-o pe doamna Popescu simțindu-se mai singură ca niciodată. Următoarele câteva zile au fost pline de tensiune și incertitudine. Maria a simțit schimbarea atmosferei și a devenit neobișnuit de tăcută.

Într-o seară, doamna Popescu a primit un apel de la azilul pe care Ana și Mihai îl luaseră în considerare. Voiau să programeze o vizită pentru ca ea să vadă facilitățile.

Cu inima grea, doamna Popescu a fost de acord să meargă. Vizita i-a confirmat cele mai mari temeri: locul părea rece și impersonal, nimic asemănător cu casa caldă pe care și-o imaginase pentru ea în anii târzii ai vieții.

Pe măsură ce zilele s-au transformat în săptămâni, a devenit clar că Ana și Mihai erau hotărâți să-și ducă planul la bun sfârșit. Doamna Popescu se simțea trădată și cu inima frântă, dar nu vedea nicio cale de ieșire.

În cele din urmă, a venit ziua când trebuia să se mute la azil. Maria s-a agățat strâns de ea, lacrimile curgându-i pe față.

„Bunico, te rog nu pleca,” plângea ea.

„Nici eu nu vreau să plec, draga mea,” a șoptit doamna Popescu, reținându-și propriile lacrimi. „Dar uneori nu avem de ales.”

Pe măsură ce se instala în noua ei cameră la azil, doamna Popescu a simțit un sentiment copleșitor de pierdere. Viitorul luminos pe care și-l imaginase odată părea acum un vis îndepărtat.