„Mi-am Trimis Fiul Acasă cu Nepotul Bolnav. S-a Dovedit a Fi Vina Mea”

Era o seară răcoroasă de vineri când fiul meu, Mihai, m-a sunat. Părea entuziasmat, aproape euforic. „Mamă, vreau să o scot pe Ana la o întâlnire. Nu am mai avut una de mult timp. Poți să ai grijă de Andrei câteva ore?” m-a întrebat.

Îl ador pe nepotul meu Andrei. Este un băiețel de cinci ani, plin de energie și lumină, care aduce atâta bucurie în viața mea. „Desigur, mi-ar face plăcere,” i-am răspuns fără ezitare. Am simțit ușurarea în vocea lui Mihai când mi-a mulțumit din suflet.

Au adus pe Andrei pe la ora 18:00. Ana arăta radiantă, iar Mihai părea mai fericit decât l-am văzut în ultimele luni. „Ne întoarcem până la 22:00,” a spus el, îmbrățișându-l rapid pe Andrei înainte să plece.

Andrei și cu mine ne-am așezat în rutina noastră obișnuită. Ne-am jucat cu mașinuțele lui de jucărie, am citit câteva dintre cărțile lui preferate și chiar am copt niște fursecuri împreună. Totul părea perfect până în jurul orei 20:00, când Andrei a început să pară puțin palid.

„Bunico, mă doare burtica,” a spus el, ținându-se de stomac. Am simțit un fior de îngrijorare, dar am încercat să rămân calmă. „Poate ai nevoie doar de puțină odihnă,” i-am sugerat, ghidându-l spre canapea.

Pe măsură ce minutele treceau, starea lui Andrei s-a înrăutățit. A început să transpire și s-a plâns că se simte amețit. Am decis că cel mai bine ar fi să-i sun pe Mihai și Ana. „Andrei nu se simte bine. Cred că ar trebui să veniți acasă,” le-am spus.

Au ajuns în 20 de minute, întâlnirea lor fiind întreruptă. Ana l-a luat imediat pe Andrei în brațe, cu fața marcată de îngrijorare. „Îl vom duce la urgențe,” a spus Mihai, cu vocea tensionată.

Am simțit un val de vinovăție cum mă cuprinde în timp ce plecau. Oare am omis ceva? Ar fi trebuit să-i sun mai devreme? Aceste întrebări m-au bântuit în timp ce așteptam un update.

În jurul miezului nopții, Mihai m-a sunat. „Mamă, Andrei are o infecție severă la stomac. Doctorii fac tot ce pot,” a spus el, cu vocea tremurândă. Inima mi s-a prăbușit. Cum s-a putut întâmpla asta?

Următoarele zile au fost un vârtej de vizite la spital și nopți nedormite. Starea lui Andrei fluctua, iar doctorii se străduiau să identifice cauza exactă a bolii sale. Nu puteam scăpa de sentimentul că eram cumva responsabilă.

Într-o seară, Mihai m-a tras deoparte. „Mamă, doctorii cred că Andrei ar fi putut mânca ceva care a declanșat infecția. Îți amintești ce a mâncat la tine?” m-a întrebat.

Am încercat să-mi amintesc fiecare detaliu al serii petrecute împreună. „Am copt fursecuri, dar m-am asigurat că totul era curat și proaspăt,” am spus, cu vocea tremurând.

Mihai a oftat, frecându-și tâmplele. „Nu sunt siguri încă, dar cred că ar fi putut fi ceva din aluat,” a spus încet.

Vinovăția era copleșitoare. Oare am cauzat fără să vreau suferința nepotului meu? Gândul era insuportabil.

Zilele s-au transformat în săptămâni și starea lui Andrei s-a îmbunătățit treptat. Dar tensiunea pe care a pus-o asupra familiei noastre era palpabilă. Mihai și Ana erau epuizați, fețele lor odată fericite acum marcate de îngrijorare și oboseală.

Într-o după-amiază, în timp ce stăteam lângă patul de spital al lui Andrei, el s-a uitat la mine cu ochii lui mari și inocenți. „Bunico, o să fiu bine?” a întrebat el încet.

Lacrimi mi-au umplut ochii în timp ce am dat din cap afirmativ. „Da, dragule, o să fii bine,” i-am șoptit, rugându-mă ca vorbele mele să devină realitate.

Andrei s-a recuperat în cele din urmă, dar lucrurile nu au mai fost niciodată la fel între mine și Mihai. Blamul nerostit plutea greu în aer, o amintire constantă a acelei nopți fatidice.

Îl văd pe Andrei regulat, dar bucuria este adesea umbrită de un sentiment persistent de vinovăție. Este o povară pe care o voi purta pentru tot restul vieții mele.