„Dă-te la o parte, băiete. Asta e treabă de bărbat,” obișnuia să-i spună tatăl meu soțului meu când încerca să ajute la grătar

Până la vârsta de trei ani, am crezut că numele meu era „Dovlecel.” Tatăl meu, un om de puține cuvinte dar multe fapte, mă numea mereu așa. Era modul lui de a-și arăta afecțiunea, un termen de alint care mă făcea să mă simt specială și iubită. Mama zâmbea adesea și dădea din cap, spunând: „Tatăl tău are un mod amuzant de a arăta că îi pasă.”

Pe măsură ce am crescut, porecla a rămas, dar lumea din jurul meu a început să se schimbe. Tatăl meu era un om tradițional, cineva care credea în roluri bine definite pentru bărbați și femei. Lucra ore lungi ca șef de șantier și aștepta același nivel de dedicare de la toți cei din jurul lui. Mama mea, pe de altă parte, era casnică și se mândrea cu rolul ei, dar adesea se afla în dezacord cu vederile rigide ale tatălui meu.

Când am împlinit șaisprezece ani, am început să ies cu Andrei, un suflet blând și amabil care era opusul complet al tatălui meu. Andrei era atent și grijuliu, mereu dispus să dea o mână de ajutor. Într-o seară de vară, aveam un grătar în familie și Andrei s-a oferit să-l ajute pe tatăl meu la grătar.

„Dă-te la o parte, băiete. Asta e treabă de bărbat,” a spus tatăl meu cu asprime, făcându-i semn lui Andrei să se retragă. Andrei a părut surprins, dar nu a contrazis. A dat din cap și s-a retras respectând dorințele tatălui meu.

Am privit acest schimb cu un sentiment de neliniște în stomac. Nu era prima dată când îl vedeam pe tatăl meu respingând pe cineva astfel, dar era prima dată când era îndreptat către cineva la care țineam profund. Mama mea a observat și ea și mi-a aruncat o privire plină de compasiune.

Pe măsură ce anii au trecut, aceste momente au devenit mai frecvente. Tatăl meu făcea adesea comentarii despre cum bărbații ar trebui să fie puternici și femeile ar trebui să fie grijulii. Nu intenționa să fie răutăcios; era doar modul în care fusese crescut. Dar asta a creat o prăpastie între noi care s-a adâncit cu fiecare an care trecea.

Andrei și cu mine ne-am căsătorit când aveam douăzeci și doi de ani. Tatăl meu a ținut un discurs emoționant la nunta noastră, numindu-mă „Dovlecel” și urându-ne toată fericirea din lume. Dar chiar și în acea zi specială, au fost momente când vederile sale tradiționale s-au ciocnit cu relația noastră modernă.

Într-o zi de Ziua Recunoștinței, Andrei s-a oferit să taie curcanul. Tatăl meu a preluat imediat controlul, spunând: „Lasă-mă pe mine. E treabă de bărbat.” Andrei a zâmbit politicos, dar mai târziu mi-a mărturisit că s-a simțit subminat și lipsit de respect.

Ultima picătură a fost când am anunțat că așteptăm primul nostru copil. Tatăl meu ne-a felicitat dar nu s-a putut abține să nu adauge: „Sper să fie băiat. Un bărbat are nevoie de un fiu pentru a-și continua moștenirea.”

Andrei și cu mine am fost binecuvântați cu o fetiță frumoasă. Am numit-o Lili și a devenit lumina vieților noastre. Dar dezamăgirea tatălui meu era palpabilă. O iubea pe Lili în felul lui dar nu-și putea ascunde dorința pentru un nepot.

Pe măsură ce Lili creștea, și ea a început să observe vederile tradiționale ale bunicului ei. Într-o zi, m-a întrebat de ce bunicul o numește mereu „Dovlecel” dar nu o lasă niciodată să ajute la „treburile de bărbat.” Nu aveam un răspuns ușor pentru ea.

Anii au trecut și sănătatea tatălui meu a început să se deterioreze. Nu și-a reconciliat niciodată pe deplin vederile cu lumea în schimbare din jurul lui. Când a murit, a lăsat un gol în viețile noastre dar și un sentiment de tensiune nerezolvată.

Andrei și cu mine am continuat să o creștem pe Lili cu valorile în care credeam—egalitate, respect și iubire. Dar umbra tradiționalismului tatălui meu a rămas, o amintire a complexităților dinamicii familiale și a provocărilor de a depăși diferențele dintre generații.