„Mi-a spus că nu mă mai iubește și vrea să plece: Nu am crezut niciodată că un bărbat ar putea să-și abandoneze familia cu copii mici”

Nu am crezut niciodată că voi scrie această poveste, dar iată-mă aici, încercând să înțeleg totul. Mă numesc Elena și în ultimul deceniu am crezut că trăiesc visul românesc. Soțul meu, Andrei, și cu mine ne-am cunoscut la facultate. Ne-am îndrăgostit repede și după absolvire ne-am căsătorit. Am cumpărat o casă în suburbii și la scurt timp după aceea l-am întâmpinat pe primul nostru copil, Alex. Doi ani mai târziu, s-a născut fiica noastră, Maria.

Ani de zile totul părea perfect. Andrei avea un loc de muncă stabil ca inginer, iar eu lucram part-time ca designer grafic în timp ce aveam grijă de copii. Eram familia perfectă – sau cel puțin așa credeam.

Acum aproximativ șase luni, am început să observ schimbări la Andrei. A devenit distant, petrecând mai mult timp la muncă și mai puțin cu noi. A încetat să se implice în activitățile de familie și părea mereu distras. Când l-am întrebat despre asta, a dat vina pe stresul de la muncă.

Într-o seară, după ce am pus copiii la culcare, Andrei m-a așezat în sufragerie. Fața lui era serioasă și simțeam cum inima îmi bate cu putere în piept. „Elena,” a început el, „trebuie să vorbesc cu tine despre ceva important.”

M-am pregătit pentru ceea ce urma să vină, dar nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru cuvintele lui. „Nu te mai iubesc,” a spus el fără emoție. „Și nu mai vreau să locuiesc aici.”

M-am simțit ca și cum pământul mi-ar fi fost smuls de sub picioare. „Ce vrei să spui?” am bâiguit. „Avem o familie. Avem copii. Nu poți pur și simplu să pleci.”

Andrei a privit în altă parte, incapabil să-mi întâlnească privirea. „Sunt nefericit de mult timp,” a recunoscut el. „Am încercat să fac să meargă pentru binele copiilor, dar nu mai pot. Trebuie să-mi găsesc propria fericire.”

Lacrimi mi-au curs pe față în timp ce încercam să procesez ceea ce spunea. „Dar ce se va întâmpla cu Alex și Maria? Au nevoie de tatăl lor.”

„Voi fi mereu tatăl lor,” a spus el încet. „Dar nu mai pot fi soțul tău.”

Zilele care au urmat au fost o ceață de durere și confuzie. Andrei s-a mutat și a închiriat un apartament în apropiere. Le-am spus copiilor că tati are nevoie de puțin timp departe, dar că îi va vedea regulat. Alex era suficient de mare pentru a simți că ceva nu este în regulă, în timp ce Maria doar plângea după tati.

Am încercat să păstrez lucrurile cât mai normale posibil pentru binele copiilor, dar în interior mă destrămam. Nopțile erau cele mai grele; stând singură în pat, reluam conversațiile noastre iar și iar în minte, întrebându-mă unde am greșit.

Prieteni și familie mi-au oferit sprijinul lor, dar cuvintele lor păreau goale. „Ești puternică,” spuneau ei. „Vei trece peste asta.” Dar nu mă simțeam puternică. Mă simțeam distrusă.

Andrei a continuat să-i vadă pe copii în weekenduri, dar interacțiunile noastre erau tensionate și stângace. Părea mai fericit fără noi, ceea ce doar mi-a adâncit sentimentul de trădare.

Lunile au trecut și realitatea noii noastre vieți a început să se instaleze. Casa părea mai goală fără Andrei și fiecare colț păstra amintiri ale vieții noastre împreună. Copiii s-au adaptat cât au putut de bine, dar erau momente când Alex întreba de ce tati nu mai locuiește cu noi și mă chinuiam să găsesc cuvintele potrivite.

Nu mi-am imaginat niciodată că aceasta va fi viața mea – o mamă singură încercând să țină totul împreună în timp ce se luptă cu pierderea bărbatului pe care l-am iubit odată. Viitorul pare incert și durerea este încă proaspătă.

Dar pentru moment, tot ce pot face este să iau fiecare zi pe rând, sperând că într-o zi rănile se vor vindeca și voi găsi o cale de a merge mai departe.