„Am Crezut Că Am Crescut o Fiică Care Își Va Ajuta Propria Mamă, Nu pe a Altcuiva”: M-am Certat cu Mama Mea În Timp ce Aveam Grijă de Soacra Bolnavă

Tatăl meu ne-a părăsit când aveam doar 8 ani. La acea vârstă, nu înțelegeam pe deplin gravitatea situației, dar știam că ceva era teribil de greșit. A împachetat aproape totul din casa noastră, spunând că totul îi aparține. Acest lucru ne-a lăsat pe mama și pe mine cu aproape nimic. Din acea zi înainte, tatăl meu nu a mai arătat niciun interes pentru viața mea sau pentru luptele mamei mele.

Mama mea a muncit neobosit pentru a face față cheltuielilor. A avut mai multe locuri de muncă, lucrând adesea până târziu în noapte. În ciuda epuizării sale, mereu se asigura că am tot ce îmi trebuie. Era stânca mea, eroina mea. Mi-am promis că într-o zi îi voi răsplăti toate sacrificiile.

Anii au trecut și am crescut. Am întâlnit un bărbat minunat pe nume Andrei și ne-am căsătorit. Mama lui Andrei, Elena, era o femeie amabilă care m-a primit în familie cu brațele deschise. Totuși, la câțiva ani după căsătorie, Elena s-a îmbolnăvit grav. Avea nevoie de îngrijire constantă, iar Andrei și cu mine am decis să ne mutăm cu ea pentru a o ajuta.

Inițial, mama mea a fost susținătoare deciziei noastre. Înțelegea importanța familiei și nevoia de a avea grijă de cei dragi. Dar pe măsură ce timpul trecea, a început să se simtă neglijată. Mă suna, exprimându-și singurătatea și frustrarea. „Am crezut că am crescut o fiică care își va ajuta propria mamă, nu pe a altcuiva,” spunea ea.

Am încercat să-i explic că Elena avea nevoie de noi acum și că era doar temporar. Dar mama nu putea vedea dincolo de propria ei durere. Se simțea abandonată, la fel cum fusese de către tatăl meu cu ani în urmă.

Într-o seară, după o zi deosebit de obositoare având grijă de Elena, am primit un apel de la mama mea. Plângea, spunându-mi cât de mult îi lipsesc și cum simte că și-a pierdut fiica. Am încercat să o consolez, dar era de neconsolat.

„De ce nu poți să te întorci acasă? Și eu am nevoie de tine,” implora ea.

„Mamă, știi că nu pot să o las pe Elena acum. Are nevoie de noi,” i-am răspuns, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

„Dar eu? Nu contez?” plângea ea.

„Desigur că contezi, mamă. Dar Elena este foarte bolnavă. Are nevoie de îngrijire permanentă,” i-am explicat.

„O alegi pe ea în locul propriei tale mame,” spuse ea amar.

Conversația s-a încheiat în lacrimi și furie. Mă simțeam sfâșiată între două persoane pe care le iubeam enorm. Indiferent ce făceam, cineva avea să fie rănit.

Pe măsură ce lunile treceau, tensiunea dintre mine și mama mea doar s-a agravat. A încetat să mai sune atât de des și când o făcea, conversațiile noastre erau tensionate și pline de resentimente. Puteam auzi durerea în vocea ei, dar nu știam cum să o repar.

Starea Elenei continua să se deterioreze și îngrijirea ei devenea din ce în ce mai solicitantă. Andrei și cu mine eram epuizați, atât fizic cât și emoțional. Stresul și-a pus amprenta și asupra căsniciei noastre. Ne certam mai des și iubirea care ne lega părea să se destrame.

Într-o zi, am primit un apel de la un vecin de acasă. Mama mea fusese găsită inconștientă în apartamentul ei. Suferise un accident vascular cerebral și fusese dusă de urgență la spital. Vinovăția m-a copleșit când am realizat cât de mult o neglijasem.

Am fugit la spital, dar era prea târziu. Mama mea nu și-a mai revenit niciodată. A murit câteva zile mai târziu, lăsându-mă cu o inimă grea și un regret care va dura toată viața.

Am stat lângă mormântul ei, cu lacrimi curgându-mi pe față. Am eșuat în cel mai rău mod posibil. Promisiunea pe care mi-am făcut-o ca copil—de a-i răsplăti toate sacrificiile—rămânea neîmplinită.

În cele din urmă, am pierdut atât mama mea cât și sensul meu de sine. Durerea acelei pierderi este ceva ce voi purta cu mine pentru totdeauna.