„Fiica mea mă învinovățește pentru că nu îi ofer sprijin financiar așa cum fac socrii ei”
Nu mi-am imaginat niciodată că relația mea cu fiica mea, Ana, va deveni atât de tensionată din cauza banilor. Ana este singurul meu copil și am avut-o la 42 de ani după ani de încercări și nenumărate dezamăgiri. Eu și soțul meu am fost extrem de fericiți când a venit pe lume și am făcut tot ce am putut pentru a-i oferi o viață bună. Dar acum, la 68 de ani și trăind dintr-un venit fix din pensie, mă găsesc incapabilă să îi îndeplinesc așteptările financiare.
Ana s-a căsătorit cu un bărbat minunat pe nume Andrei, ai cărui părinți sunt destul de înstăriți. Ei dețin un lanț de restaurante de succes și sunt mereu gata să îi ajute financiar pe Ana și Andrei. Fie că este vorba despre un avans pentru o casă, o mașină nouă sau chiar vacanțe, părinții lui Andrei sunt acolo cu carnetul de cecuri. Între timp, eu mă chinui să mă descurc cu pensia mea modestă.
Acum câteva săptămâni, Ana a venit la mine la cină. În timp ce ne așezam la masă, a adus în discuție subiectul finanțelor. „Mamă,” a spus ea, „părinții lui Andrei ne ajută mereu. Tocmai ne-au dat bani pentru o mașină nouă. De ce nu poți să ne ajuți și tu?”
Am fost luată prin surprindere. „Ana,” i-am răspuns, „știi că trăiesc dintr-un venit fix. Nu am banii pe care îi au părinții lui Andrei.”
„Dar mamă,” a insistat ea, „nu e corect. Ei fac atât de multe pentru noi, iar tu nu faci nimic.”
Cuvintele ei m-au durut. Întotdeauna am încercat să o sprijin pe Ana în alte moduri—să am grijă de copiii ei, să gătesc pentru familia ei și să fiu acolo ori de câte ori avea nevoie de sprijin emoțional. Dar părea că nimic din toate acestea nu conta pentru ea în comparație cu ajutorul financiar pe care îl primea de la socrii ei.
„Ana,” i-am spus încet, „aș vrea să pot face mai mult pentru tine financiar, dar pur și simplu nu pot. Fac tot ce pot cu ceea ce am.”
Se uita la mine cu dezamăgire în ochi. „E greu, mamă. Se simte ca și cum nici măcar nu încerci.”
După acea conversație, lucrurile între noi au devenit tensionate. Ana a început să vină mai rar în vizită și când venea, exista o tensiune nespusă între noi. Puteam vedea resentimentul crescând în ochii ei de fiecare dată când vorbeam despre bani.
Am încercat să îi explic situația mea iar și iar. I-am spus despre facturile medicale pe care trebuia să le plătesc, despre creșterea costului vieții și cum pensia mea abia îmi acoperă cheltuielile. Dar părea că indiferent ce spuneam, nu putea înțelege de ce nu eram capabilă să o ajut financiar.
Într-o zi, Ana m-a sunat plângând. Ea și Andrei se confruntau cu niște cheltuieli neașteptate și aveau nevoie urgentă de bani. M-a întrebat dacă le pot împrumuta niște bani.
„Ana,” i-am spus blând, „nu am bani în plus să îți împrumut. Îmi pare foarte rău.”
A închis telefonul fără să mai spună un cuvânt. Aceea a fost ultima dată când am vorbit.
Acum au trecut luni fără niciun contact din partea Anei. Îmi este foarte dor de ea și îmi fac griji constant pentru ea. Dar se pare că relația noastră a fost iremediabil afectată de această problemă a banilor.
Nu am vrut niciodată ca lucrurile să ajungă astfel. Îmi iubesc fiica mai mult decât orice pe lume, dar se pare că dragostea nu este suficientă atunci când intervin așteptările financiare. Pot doar spera că într-o zi va înțelege situația mea și vom putea reconstrui relația noastră.