„Fiind Drăguț cu Fratele Meu Mi-a Aducat Numai Necazuri. Am Decis să-i Dau o Lecție”

Crescând alături de fratele meu mai mic, Andrei, era o luptă constantă. De când a început să meargă, avea un talent de a lua lucruri care nu-i aparțineau. Fie că era vorba de figurinele mele preferate sau de ultima prăjitură din borcan, Andrei găsea mereu o modalitate de a pune mâna pe ele. Părinții noștri deseori treceau cu vederea, considerând că este vorba de o rivalitate tipică între frați, dar pentru mine era o sursă nesfârșită de frustrare.

Pe măsură ce am crescut, comportamentul lui Andrei nu s-a îmbunătățit. De fapt, părea să se înrăutățească. Îmi „împrumuta” hainele fără să întrebe, folosea gadgeturile mele până se stricau și chiar își asuma meritele pentru realizările mele la școală. Am încercat să vorbesc cu el despre asta, dar el doar râdea sau făcea promisiuni goale că se va schimba. Părinții noștri continuau să ignore problema, spunând că va trece cu timpul.

Un incident îmi rămâne în minte în mod special. Am economisit luni de zile pentru a-mi cumpăra un laptop nou pentru proiectele școlare. Era prima achiziție mare pe care o făcusem cu banii mei și eram extrem de mândru de ea. În ziua în care a sosit, l-am instalat în camera mea și am petrecut ore întregi personalizându-l după placul meu. A doua dimineață, m-am trezit și am constatat că lipsea. Panica m-a cuprins în timp ce răscoleam camera în căutarea lui.

L-am găsit pe Andrei în sufragerie, folosind laptopul meu nou ca și cum ar fi fost al lui. Mânia mea a atins cote maxime și l-am confruntat. El a ridicat din umeri și a spus că avea nevoie de el pentru un joc pe care voia să-l joace. I-am cerut să mi-l dea înapoi, dar a refuzat, spunând că mi-l va returna când va termina. Părinții noștri au intervenit, spunându-mi să-l las să-l folosească puțin, deoarece el nu avea unul.

Asta a fost punctul de cotitură pentru mine. Am realizat că fiind drăguț și acomodant nu făcuse decât să înrăutățească lucrurile. Andrei nu avea niciun respect pentru bunurile sau sentimentele mele, iar indulgența părinților noștri doar îi facilita comportamentul. Am decis că era timpul să-i dau o lecție.

Am așteptat momentul perfect. Andrei vorbea neîncetat despre un joc video nou pe care voia să-l cumpere. Economisise exact cât îi trebuia și plănuia să-l cumpere în weekend. Vineri seara, în timp ce era plecat cu prietenii, i-am luat banii și i-am ascuns în camera mea. A doua dimineață, Andrei era disperat când nu și-a găsit economiile. A căutat peste tot și chiar i-a acuzat pe părinții noștri că i-au luat banii.

Am privit în tăcere cum se panica, simțind o satisfacție ciudată. Când în cele din urmă a venit la mine, întrebând dacă am văzut banii lui, i-am spus că nu i-am văzut. Privirea de disperare de pe fața lui era aproape suficientă pentru a mă face să mărturisesc, dar am rămas ferm. Trebuia să înțeleagă cum e să-ți fie luat ceva important.

Andrei nu și-a găsit niciodată banii și a ratat ocazia de a-și cumpăra jocul pe care îl aștepta cu atâta nerăbdare. Pentru o vreme, a fost mai precaut în a-mi lua lucrurile, dar lecția nu a avut efect pe termen lung. În cele din urmă, s-a întors la vechile obiceiuri și relația noastră a rămas tensionată.

Privind înapoi, îmi dau seama că acțiunile mele nu au rezolvat nimic. Doar au adâncit prăpastia dintre noi și au întărit ciclul de resentimente și represalii. Uneori, nu există soluții ușoare pentru dinamici familiale complicate.