„Soacra și-a Vândut Apartamentul și s-a Mutat la Țară, Dar Acum Vrea să se Întoarcă: ‘Voi Sta la Voi Până la Vară'”
Decizia a fost luată! „Mă mut la țară,” a declarat doamna Popescu, ținând un set de chei în mână. „Mi-am vândut apartamentul și am cumpărat o casă.”
Mihai a rămas cu gura căscată și furculița în mână. „Mamă, vorbești serios?”
„Nu glumesc,” a zâmbit soacra. „Tatăl tău m-a părăsit; s-a plictisit de toate. Așa că am decis să o iau de la capăt. În plus, nepoților le va plăcea să viziteze la țară.”
Mihai a schimbat o privire îngrijorată cu soția sa, Elena. Abia se obișnuiseră cu rutina lor după ani de jonglat între muncă, copii și obligații familiale. Gândul că doamna Popescu se muta departe era dulce-amar; le va fi dor de ea, dar însemna și mai mult spațiu și mai puțină dramă.
„Ei bine, dacă asta îți dorești, mamă,” a spus Mihai în cele din urmă, încercând să pară susținător.
Lunile au trecut, iar doamna Popescu părea să prospere în noua ei viață rurală. Trimitea poze cu grădina ei, piața locală și micul oraș pe care acum îl numea acasă. Nepoții o vizitau în vacanțele școlare și totul părea perfect.
Dar apoi a venit iarna.
Primul semn de probleme a fost un telefon într-o seară geroasă de ianuarie. „Mihai, e îngrozitor de frig aici,” s-a plâns doamna Popescu. „Sistemul de încălzire nu funcționează corect și nu pot găsi pe nimeni să vină să-l repare.”
„Mamă, e iarnă. Toată lumea e ocupată,” a răspuns Mihai, încercând să-și păstreze calmul.
„Știu, dar sunt singură aici,” a spus ea, cu vocea tremurând.
Mihai a oftat. „Voi vedea ce pot face.”
A reușit să găsească un reparator care putea veni a doua zi, dar incidentul l-a lăsat neliniștit. În următoarele săptămâni, apelurile doamnei Popescu au devenit mai frecvente. Se plângea de izolare, lipsa de facilități și cât de greu era să întrețină casa singură.
Până în martie, luase o decizie. „Mă întorc,” a anunțat ea în timpul unei cine de familie. „Voi sta la voi până găsesc un loc nou.”
Mihai și Elena au rămas uimiți. Abia se obișnuiseră cu noua lor normalitate și acum li se cerea să-și dea viețile peste cap din nou.
„Mamă, ești sigură?” a întrebat Elena cu prudență.
„Absolut,” a răspuns doamna Popescu. „Nu mai pot suporta acolo.”
Cu reticență, au fost de acord. Doamna Popescu s-a mutat în camera lor de oaspeți, aducând cu ea cutii de lucruri și un sentiment de neliniște care a pătruns în toată casa.
A venit primăvara, dar doamna Popescu nu dădea semne că ar pleca. Critica gătitul Elenei, rearanja mobila fără să întrebe și monopoliza telecomanda televizorului. Nepoții erau încântați să o aibă pe bunica lor mereu prin preajmă, dar Mihai și Elena erau la capătul răbdării.
Într-o seară târzie de mai, Mihai și-a confruntat în sfârșit mama. „Mamă, ai spus că vei sta până la vară. E aproape iunie.”
„Știu,” a spus ea, uitându-se în altă parte. „Dar găsirea unui loc nou e mai greu decât am crezut.”
„Mamă, avem nevoie de spațiul nostru înapoi,” a insistat Mihai.
Ochii doamnei Popescu s-au umplut de lacrimi. „Nu știu unde altundeva să mă duc.”
Tensiunea din casă a atins punctul culminant. Elena a sugerat să caute comunități pentru seniori care ofereau mai mult sprijin și activități sociale. Doamna Popescu a acceptat cu reticență să viziteze câteva locuri.
Până la mijlocul lunii iunie, au găsit o comunitate potrivită care îi îndeplinea nevoile. Mutarea a fost dulce-amară; doamna Popescu era tristă să-și lase familia dar ușurată că avea un loc unde putea fi mai independentă.
Pe măsură ce se îndepărtau de comunitatea pentru seniori după ce au lăsat-o acolo, Mihai și Elena simțeau un amestec de ușurare și vinovăție. Făcuseră tot ce puteau, dar experiența lăsase urme asupra tuturor celor implicați.