Când Apropierea Nu Este Suficientă: „Părinții Mei Sunt Aproape, Dar Mă Simt Totuși Singură”
Locuind în același oraș cu părinții mei ar fi trebuit să fie o binecuvântare. Când eu și partenerul meu, Andrei, am decis să ne stabilim în suburbia Bucureștiului, am crezut că a avea familia aproape ar fi o plasă de siguranță. Avem amândoi 28 de ani și ne-am cunoscut în ultimul an de facultate. Relația noastră a trecut prin multe încercări, de la schimbări de job la dificultăți financiare, și am reușit întotdeauna să ieșim mai puternici. Dar acum, pe măsură ce navigăm provocările creșterii fiicei noastre de doi ani, Maria, mă simt mai izolată ca niciodată.
Părinții mei locuiesc la doar câteva străzi distanță și, deși o adoră pe Maria, implicarea lor este sporadică în cel mai bun caz. Încă lucrează cu normă întreagă și au propriile vieți sociale, ceea ce lasă puțin loc pentru babysitting spontan sau sprijin emoțional. Mi-am imaginat un rol mai activ pentru ei, dar realitatea este departe de ceea ce speram.
Andrei lucrează ore lungi la o companie de tehnologie, plecând adesea înainte ca Maria să se trezească și întorcându-se doar la timp pentru a o pune la culcare. Eu lucrez part-time de acasă, jonglând între apeluri de conferință și schimbatul scutecelor sau programul de somn. Zilele se contopesc într-o ceață de epuizare și singurătate. Tânjesc după conversații adulte și o pauză de la cerințele neîncetate ale maternității.
Am încercat să apelez la părinții mei pentru ajutor, dar programele lor rareori se aliniază cu nevoile noastre. Mama îmi spune adesea: „Doar anunță-ne când ai nevoie de noi”, dar când o fac, există întotdeauna un motiv pentru care nu pot veni. Nu e că nu le pasă; sunt doar ocupați cu propriile vieți. Totuși, e greu să nu mă simt dezamăgită.
În încercarea de a găsi o ușurare, m-am alăturat unui grup local de mame. Femeile sunt destul de prietenoase, dar îmi este greu să mă conectez la un nivel mai profund. Multe dintre ele au familii mai implicate sau parteneri cu programe de lucru mai flexibile. Experiențele lor par lumi diferite față de ale mele și adesea plec de la întâlnirile noastre simțindu-mă mai izolată decât înainte.
Greutatea emoțiilor mele devine din ce în ce mai greu de suportat. Am început să văd un terapeut pentru a mă ajuta să descurc încurcătura de sentimente care s-au înrădăcinat în mintea mea. Ea mă încurajează să comunic mai deschis cu Andrei despre luptele mele, dar este dificil când și el este atât de epuizat. Conversațiile noastre se învârt adesea în jurul logisticii—cine ia cumpărăturile sau duce Maria la doctor—lăsând puțin loc pentru a discuta despre bunăstarea noastră emoțională.
M-am gândit să angajez o bonă pentru a-mi oferi o pauză, dar gândul de a o lăsa pe Maria în grija cuiva din afara familiei mă umple de anxietate. Se simte ca o recunoaștere a înfrângerii, ca și cum aș admite că nu pot gestiona totul singură. Dar în adâncul sufletului știu că ceva trebuie să se schimbe.
Pe măsură ce zilele se transformă în săptămâni și apoi luni, sentimentul de izolare devine tot mai puternic. Părinții mei rămân aproape dar distanți, prezența lor fiind mai mult un memento al ceea ce îmi lipsește decât o sursă de confort. Eu și Andrei continuăm să plutim prin rutinele noastre, două nave care trec una pe lângă cealaltă în noapte.
Aș vrea să pot spune că există o rezolvare la orizont, că lucrurile se vor îmbunătăți cu timpul. Dar pentru moment, rămân să mă confrunt cu realitatea că apropierea nu echivalează întotdeauna cu sprijinul și că uneori, chiar și atunci când ești înconjurat de familie, te poți simți complet singur.