„Lasă-mă pe mine să mă ocup de asta, fiule,” insista tatăl meu, lăsându-l pe soțul meu pe margine

Până la vârsta de patru ani, am crezut că numele meu este „Ghiocel.” Tatăl meu m-a numit așa încă din ziua în care m-am născut. Era o poreclă care mă învăluia în căldură și siguranță, un memento constant al iubirii sale. Dar pe măsură ce am crescut, lumea din jurul meu s-a extins și la fel și înțelegerea mea asupra naturii complexe a tatălui meu.

Tatăl meu era un om al tradiției. Credea în roluri și responsabilități clar definite de gen. Acest lucru a devenit evident când i l-am prezentat pe soțul meu, Andrei. Andrei era un suflet blând, dornic să ajute și să învețe, dar tatăl meu îl vedea ca pe un intrus în domeniul său.

În fiecare vară, familia noastră se aduna pentru un grătar la casa părinților mei. Era o tradiție respectată de mult timp, una de care tatăl meu era foarte mândru să o orchestreze. Grătarul era tronul său și domnea peste el cu o spatulă de fier. Când Andrei se oferea să ajute la grătar, tatăl meu îl respingea cu un gest disprețuitor și spunea: „Lasă-mă pe mine să mă ocup de asta, fiule.”

Andrei făcea un pas înapoi, cu fața o combinație de confuzie și durere. Dorea să facă parte din familie, să împartă responsabilitățile și bucuriile acestor întâlniri. Dar tatăl meu vedea oferta lui ca pe o provocare la adresa autorității sale.

Pe măsură ce anii au trecut, tensiunea dintre ei a crescut. Tatăl meu făcea comentarii ocazionale despre lipsa abilităților „bărbătești” ale lui Andrei, punând la îndoială capacitatea lui de a oferi și proteja. Era ca și cum nu putea vedea bunătatea și puterea din natura blândă a lui Andrei.

M-am trezit prinsă la mijloc, sfâșiată între cei doi bărbați pe care îi iubeam cel mai mult în lume. Am încercat să fac legătura între ei, să-i explic tatălui meu că vremurile s-au schimbat și că felul lui Andrei de a fi bărbat era la fel de valid ca al lui. Dar cuvintele mele cădeau pe urechi surde.

Ultima picătură a venit într-o seară de vară când Andrei s-a oferit din nou să ajute la grătar. Tatăl meu a izbucnit: „Am spus că mă ocup eu! De ce nu te duci în casă să ajuți la vase?” Cuvintele au rămas în aer ca un nor întunecat.

Fața lui Andrei s-a întristat și s-a întors fără un cuvânt. În acea noapte, în timp ce conduceam spre casă în tăcere, am realizat că ceva se rupsese între ei și poate nu va mai putea fi reparat niciodată.

În cele din urmă, incapacitatea tatălui meu de a-l accepta pe Andrei pentru cine era a creat o prăpastie care nu putea fi vindecată. Întâlnirile noastre de familie au devenit mai rare și când se întâmplau, exista o tensiune nespusă care plutea ca fumul unui foc neîngrijit.

Îl iubeam încă mult pe tatăl meu, dar nu puteam ignora durerea cauzată de încăpățânarea sa. Porecla „Ghiocel” nu mai simțeam că este un simbol al onoarei; era un memento al diviziunii care crescuse între noi.