Fostul meu soț regretă paternitatea cu normă întreagă, îi lipsește vechea viață

Când Alexandru și cu mine am decis să ne încheiem căsnicia, am fost amândoi fermi în convingerea că copiii noștri, Costin și Horia, nu vor deveni victimele relației noastre eșuate. Am văzut prea des acest lucru întâmplându-se în cercul nostru și eram hotărâți să scriem o poveste diferită. Judecătorul, influențat de avocatul lui Alexandru și de propriile sale declarații, ne-a acordat custodia comună. Părea ca fiind cel mai bun rezultat pentru toți cei implicați, în special pentru Costin și Horia. Dar pe măsură ce lunile treceau, fisurile din planurile noastre atent stabilite au început să se arate, în special din partea lui Alexandru.

Alexandru a fost întotdeauna un tată implicat, sau așa credeam. În timpul căsniciei noastre, el era părintele distractiv, întotdeauna gata cu un joc sau o excursie surpriză în parc. Cu toate acestea, realitatea de a fi un tată singur părea să-l lovească puternic. Ciclul nesfârșit de drumuri spre școală, teme, gătit și curățenie, pe lângă jobul său, a început să-și spună cuvântul. Bărbatul care argumentase cu fervoare în instanță despre drepturile și abilitățile sale ca tată mă suna acum, sunând epuizat și învins, întrebându-se de ce a luptat pentru custodia comună.

„Pur și simplu nu mi-am dat seama că va fi atât de greu,” a mărturisit Alexandru într-o seară la telefon. Vocea lui era abia peste un șoaptă, un contrast puternic față de tonul încrezător, aproape sfidător, pe care îl folosise în instanță. „Îmi lipsește… îmi lipsește vechea viață, Maria.”

A fost un pumn în stomac. Aici eram eu, jonglând responsabilitățile mele ca mamă cu cariera mea, și totuși, nu am regretat niciodată copiii noștri. Ei erau cea mai bună parte a zilei mele, chiar și atunci când zilele erau lungi și grele. Dar Alexandru, se pare, își plângea libertatea pierdută.

Pe măsură ce lunile s-au transformat într-un an, vizitele lui Alexandru au devenit mai puțin frecvente. Costin și Horia așteptau lângă fereastră, numărând minutele până când mașina tatălui lor intra în alee. Dar, mai des decât nu, erau lăsați așteptând. Scuzele curgeau – munca, o boală bruscă, un angajament inevitabil. A devenit clar că inima lui Alexandru nu mai era în asta.

Ultima picătură a venit când Alexandru a ratat ziua de naștere a lui Horia. Niciun apel, niciun cadou, nicio explicație. Doar tăcere. Costin a încercat să-și ascundă dezamăgirea, dar Horia a fost de neconsolat. În acea noapte, în timp ce o țineam în brațe, ascultându-i plânsul, mi-am dat seama că copiii noștri deveniseră victime colaterale în căutarea de sine a lui Alexandru.

Povestea noastră nu are un final fericit. Vizitele lui Alexandru s-au redus la un șuvoi sporadic, fiecare mai stânjenitor și mai tensionat decât ultimul. Copiii noștri au învățat să facă față absenței lui, dar întrebările persistă în ochii lor. De ce nu vrea tati să ne vadă? Am făcut ceva greșit?

Cât despre mine, am învățat să fiu atât mamă, cât și tată pentru Costin și Horia. Nu este viața pe care mi-am imaginat-o pentru noi, dar este realitatea noastră. Și, în ciuda durerii și provocărilor, nu aș schimba-o pentru nimic. Pentru că, spre deosebire de Alexandru, nu-mi pot imagina o viață fără copiii noștri în centrul ei.