Între două lumi: Povestea unei soții uitate

„Andrei, nu mai pot continua așa!” am strigat, cu lacrimi în ochi, în timp ce el își strângea laptopul pentru a pleca din nou la birou. Era a treia oară în săptămâna aceea când pleca înainte de cină, lăsându-mă singură cu copilul nostru de doar câteva luni. „Ioana, știi că trebuie să termin proiectul acesta. E important pentru cariera mea,” mi-a răspuns el, fără să ridice privirea.

M-am prăbușit pe canapea, simțind cum greutatea lumii se prăbușește asupra mea. De când se născuse fiul nostru, Andrei părea să fie mai mult absent decât prezent. Dacă nu era la muncă, era la mama lui, unde părea să găsească un refugiu departe de responsabilitățile familiale. Mama lui Andrei era o femeie autoritară, care nu pierdea nicio ocazie să îmi amintească cum ar trebui să îmi cresc copilul sau cum să îmi gestionez căsnicia.

„Ioana, dragă, trebuie să înțelegi că Andrei are nevoie de spațiu,” îmi spunea ea adesea, cu un zâmbet fals pe buze. Dar eu nu mai puteam suporta aceste scuze. Mă simțeam ca o străină în propria mea casă.

Într-o seară, după ce l-am culcat pe micuțul nostru, am decis să îi scriu o scrisoare lui Andrei. Am vrut să îi spun tot ce simt, fără întreruperi sau scuze. „Dragul meu Andrei,” am început, „îți scriu aceste rânduri pentru că simt că ne pierdem unul pe altul. Mă simt singură și neînțeleasă. Simt că nu mai suntem o echipă și că fiecare zi care trece ne îndepărtează tot mai mult.”

Am continuat să scriu despre cum mă simțeam neglijată și despre cum visurile noastre comune păreau acum doar iluzii. Am plâns în timp ce scriam, dar am simțit și o ușurare că în sfârșit îmi exprimam sentimentele.

Când Andrei s-a întors acasă târziu în noapte, am lăsat scrisoarea pe masa din bucătărie. A doua zi dimineață, am găsit-o neatinsă. Inima mi s-a frânt din nou. Oare chiar nu îi păsa?

În acea zi am decis să vorbesc cu prietena mea cea mai bună, Maria. „Ioana, trebuie să faci ceva pentru tine,” mi-a spus ea ferm. „Nu poți continua așa. Trebuie să îi spui clar lui Andrei ce vrei și ce ai nevoie.”

Am luat sfatul ei în serios și am decis să îi dau un ultimatum lui Andrei. În acea seară, când s-a întors acasă, l-am așteptat cu inima bătând nebunește. „Andrei, trebuie să vorbim,” i-am spus cu o voce tremurândă.

„Despre ce e vorba acum?” a întrebat el obosit.

„Despre noi,” i-am răspuns hotărâtă. „Nu mai pot trăi așa. Avem nevoie de ajutor profesional sau trebuie să ne reevaluăm relația. Nu vreau ca fiul nostru să crească într-o familie unde părinții sunt doar colegi de apartament.”

Andrei a rămas tăcut pentru câteva momente, apoi a oftat adânc. „Ioana, nu mi-am dat seama cât de mult te-am rănit,” a spus el încet. „Dar nu știu dacă pot schimba ceva acum.”

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumnal în inimă. Am realizat că poate dragostea noastră nu era suficient de puternică pentru a depăși aceste obstacole.

În zilele următoare, am început să mă gândesc serios la viitorul meu și al fiului nostru. Am început să caut un terapeut de cuplu și am încercat să îmi reconstruiesc viața pas cu pas.

Întrebarea care mă bântuie însă este: oare dragostea noastră mai poate fi salvată sau este timpul să mergem pe drumuri separate? Această întrebare rămâne fără răspuns și mă face să mă întreb dacă am făcut tot ce am putut pentru a salva ceea ce odată era frumos și plin de speranță.