Fuga de acasă: Povestea unei decizii care mi-a schimbat viața

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să stau aici nici măcar o zi! am urlat în gând, în timp ce mâinile îmi tremurau pe mânerul valizei. Ploua cu găleata afară, iar fiecare tunet părea să-mi bată direct în piept. În casă era liniște, o liniște apăsătoare, spartă doar de ticăitul ceasului din sufragerie. Soțul meu, Radu, era la serviciu, iar mama lui, doamna Lidia, plecase la piață. Aveam exact două ore să dispar. Două ore să-mi iau viața înapoi.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate când Radu a început să vină tot mai târziu acasă, mereu obosit, mereu cu ochii în telefon. Poate când doamna Lidia a început să-mi spună cum să gătesc, cum să mă îmbrac, cum să respir. Sau poate când am încetat să mai râd la glumele lui Radu și am început să plâng pe ascuns, în baie, cu robinetul pornit ca să nu mă audă nimeni.

— Simona, nu ești bună de nimic! De ce nu poți să faci și tu o ciorbă ca lumea? m-a repezit într-o seară soacra mea, aruncând spre mine un polonic plin cu supă prea sărată. Radu a ridicat din umeri și s-a întors la televizor.

— Las-o, mamă, că nu toată lumea s-a născut gospodină… a spus el, dar vocea lui era goală, fără vlagă. Nici măcar nu m-a privit.

În acea noapte am dormit cu spatele la el. Am simțit cum distanța dintre noi crește cu fiecare zi. M-am întrebat de mii de ori dacă e vina mea. Dacă ar trebui să încerc mai mult. Să tac mai mult. Să fiu altfel.

Dar azi dimineață, când am văzut că am rămas singură acasă, ceva s-a rupt definitiv în mine. Mi-am strâns câteva haine într-o valiză veche și am luat albumul cu poze din copilărie. Am scris un bilet scurt: „Nu mai pot. Am nevoie de aer.” L-am lăsat pe masa din bucătărie și am ieșit în ploaie.

Pe drum spre gară, am simțit pentru prima dată după mult timp că respir. Ploua atât de tare încât hainele mi se lipeau de piele, dar nu-mi păsa. Mergeam repede, cu capul în jos, ca să nu mă recunoască vecinii. M-am urcat în primul tren spre Brașov fără să știu ce voi face acolo. Aveam doar câteva sute de lei la mine și niciun plan.

În compartimentul aproape gol, o bătrână m-a privit lung.

— Fugi de cineva? m-a întrebat blând.

Am dat din cap că nu, dar ochii mi s-au umplut de lacrimi.

— Uneori trebuie să fugim ca să ne găsim pe noi înșine, a spus ea și mi-a strâns mâna.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată călătoria. Am ajuns la Brașov udă leoarcă și tremurând. Am găsit o cameră ieftină la o pensiune mică și m-am prăbușit pe pat. Pentru prima dată după mult timp am dormit adânc, fără vise urâte.

A doua zi dimineață am sunat-o pe sora mea, Irina.

— Simona?! Unde ești? Ce-ai pățit? Mama e disperată! Radu te caută peste tot!

— Irina… nu mai puteam. Nu mai puteam să respir acolo…

— Vrei să vii la mine? Stai cât vrei tu! Nu te judec…

Am plâns din nou. De data asta de ușurare. Am plecat spre București la Irina și acolo am început să-mi pun viața cap la cap. Primele zile au fost un haos de emoții: vinovăție pentru că l-am lăsat pe Radu fără explicații, frică de ce va spune lumea, rușine că nu am reușit „să-mi țin casa”. Dar încet-încet am început să văd lucrurile altfel.

Irina m-a dus la terapie. Am vorbit ore întregi despre copilăria noastră, despre tata care ridica vocea la mama și despre cum ne-am obișnuit să credem că femeile trebuie să rabde orice pentru familie.

— Simona, tu nu ești mama! Tu ai dreptul la fericire!

Mi-a luat luni întregi să cred asta. Între timp, Radu mi-a trimis zeci de mesaje: „Te rog întoarce-te!”, „Mama promite că nu se mai bagă”, „Hai să vorbim!”. Dar niciun mesaj nu conținea întrebarea care conta: „Ești bine?”

Într-o zi mi-am făcut curaj și i-am răspuns:

— Nu mă întorc. Am nevoie de timp pentru mine.

A urmat tăcerea. Și apoi furia: „Cum poți să faci asta după tot ce-am făcut pentru tine?”

Am simțit din nou vinovăția ca o piatră pe piept. Dar Irina m-a ținut de mână:

— Nu ești egoistă dacă ai grijă de tine!

Am început să caut un job. Am lucrat ca vânzătoare într-un magazin mic de haine. Nu era visul meu, dar era începutul independenței mele. În fiecare zi mă uitam în oglindă și încercam să-mi recunosc chipul: femeia aceea obosită, dar hotărâtă, eram eu?

Mama a venit într-o zi la București.

— Simona… lumea vorbește prin sat că ai fugit după alt bărbat… Ce le spun?

— Spune-le adevărul: că am fugit după mine însămi!

A oftat adânc și m-a strâns în brațe pentru prima dată după ani de zile.

Au trecut doi ani de atunci. Încă port cicatricile acelei decizii — uneori mă întreb dacă n-aș fi putut salva ceva din căsnicia mea dacă aș fi avut mai mult curaj să vorbesc deschis cu Radu sau dacă aș fi pus limite soacrei mele de la început. Alteori știu sigur că fuga mea a fost singura cale spre libertate.

Acum locuiesc singură într-o garsonieră mică și luminoasă. Am prieteni noi și uneori ies la cafea cu colegii de muncă. Încerc să mă iert pentru trecut și să privesc cu speranță spre viitor.

Dar uneori mă întreb: câte femei ca mine trăiesc încă în case unde nu se simt iubite? Câte dintre ele au curajul să fugă? Și oare fuga e mereu soluția sau ar trebui să luptăm mai mult pentru ceea ce iubim?