Când fiica mea mi-a cerut să am grijă de nepotul meu: Secretele de familie care m-au cutremurat

— Mamă, trebuie să te rog ceva… vocea Irinei tremura la telefon, iar eu am simțit cum mi se strânge inima. Era trecut de ora zece seara, iar soțul meu, Doru, deja sforăia ușor în dormitor. — Ce s-a întâmplat, Irina? am întrebat, încercând să-mi ascund îngrijorarea. — Trebuie să mă interneze la spital câteva zile. Nu-i nimic grav, dar nu pot să-l las pe Vlad singur cu Mihai. Poți să vii tu să stai cu el?

Am simțit cum mă năpădesc amintirile: Irina, fetița mea veselă, mereu cu genunchii juliți și ochii mari, acum mamă la rândul ei. — Sigur că vin, draga mea! Nu-ți face griji pentru Vlad, îl iau la mine dacă e nevoie.

A doua zi dimineață am ajuns la apartamentul lor din cartierul Titan. Bloc vechi, dar curat, cu miros de cafea și rufe proaspăt spălate pe holuri. Vlad m-a întâmpinat cu un zâmbet larg și o îmbrățișare caldă. — Bunico! Ai adus gogoși? — Normal! am râs, încercând să ascund neliniștea care mă rodea.

Mihai, ginerele meu, era deja pe picior de plecare. — Mulțumesc că ai venit, doamnă Maria. Eu trebuie să ajung la serviciu. Irina e la spitalul Municipal, dacă vrei să treci pe la ea… — O să merg mai târziu, Mihai. Ai grijă de tine.

Zilele au trecut greu. Vlad era un copil liniștit, dar uneori se uita lung pe fereastră și ofta. — Bunico, mami vine acasă? — Da, puiule, vine curând. — Dar tati? De ce nu stă cu mine?

Întrebarea lui m-a lovit ca un pumn în stomac. Am încercat să-i explic că Mihai trebuie să muncească mult ca să aibă grijă de ei, dar nu părea convins. Într-o seară, după ce l-am culcat pe Vlad, am găsit o cutie veche sub patul Irinei. Nu sunt genul curios, dar ceva m-a împins să o deschid. Înăuntru erau scrisori, poze și un jurnal.

Am citit câteva pagini și am simțit cum mi se face rău. Irina scria despre certurile cu Mihai, despre nopțile în care el nu venea acasă și despre frica ei că Vlad va crește fără dragoste. „Nu știu cât mai pot să duc. Mă simt singură chiar și când suntem toți trei la masă”, scria ea într-o seară de februarie.

Am închis jurnalul cu mâinile tremurânde. Cum de nu mi-am dat seama? Mereu am crezut că familia lor e fericită, că apartamentul pe care l-am cumpărat pentru ei le-a adus liniște. Dar liniștea era doar o fațadă.

A doua zi am mers la spital. Irina era palidă, dar zâmbea forțat. — Cum e Vlad? — Bine, dar îi e dor de tine… Irina, de ce nu mi-ai spus nimic? Am găsit jurnalul tău.

Ochii ei s-au umplut de lacrimi. — N-am vrut să te îngrijorez… Știu cât te-ai chinuit pentru noi. Dar Mihai… s-a schimbat mult în ultimii ani. Nu mai vorbim aproape deloc. Vine târziu acasă sau deloc. Uneori cred că are pe altcineva.

Mi-am mușcat buzele ca să nu plâng și eu. — Irina, nu trebuie să treci singură prin asta. Sunt aici pentru tine.

— Știu… Dar mi-e rușine. Toată lumea crede că suntem familia perfectă.

Am ieșit din salon cu sufletul făcut bucăți. Pe drum spre casă m-am gândit la Doru și la cum îi voi spune totul. Seara l-am găsit în bucătărie, făcând ceai.

— Doru, trebuie să vorbim despre Irina și Mihai…

I-am povestit totul printre lacrimi. El a oftat adânc și a rămas tăcut mult timp.

— Maria, poate că am greșit când am crezut că banii și un apartament rezolvă totul… Poate trebuia să fim mai atenți la ce simte Irina.

În zilele următoare am încercat să fiu mai aproape de Vlad și Irina. Am început să petrec mai mult timp cu ei, să-i ascult fără să judec. Mihai a devenit tot mai absent; uneori nici nu venea acasă cu zilele.

Într-o seară l-am surprins pe Vlad plângând sub pătură.

— Bunico, dacă mami nu se mai face bine? Dacă tati nu mai vine acasă?

L-am strâns tare în brațe și i-am promis că orice ar fi, nu-l voi lăsa singur niciodată.

Când Irina s-a întors acasă din spital, era mai slabă și mai tristă ca niciodată. Mihai a venit doar ca să-și ia câteva haine și a plecat fără să spună nimic.

Irina s-a uitat la mine cu ochii goi:

— Mamă, cred că trebuie să divorțez…

Am simțit cum mi se rupe sufletul, dar i-am spus:

— Dacă asta te face fericită și îl ajută pe Vlad să crească într-o casă liniștită, eu sunt lângă tine.

Au urmat luni grele: avocați, discuții aprinse cu Mihai care refuza să accepte despărțirea, bârfe prin bloc și rude care ne judecau fără milă.

Dar încet-încet am început să ne regăsim liniștea: eu cu Doru ne-am apropiat mai mult de nepotul nostru; Irina a început terapie și a găsit puterea să zâmbească din nou; Vlad a redevenit copilul vesel care era odată.

Uneori mă uit la poza noastră veche din sufragerie — toți patru zâmbind larg — și mă întreb: oare câte familii ascund astfel de dureri sub aparența fericirii? Câte mame ca mine aleg să nu vadă adevărul până nu e prea târziu?

Poate că uneori dragostea adevărată înseamnă să ai curajul să recunoști că nu poți salva pe toată lumea… Dar oare cât de mult putem schimba destinul copiilor noștri dacă avem curajul să-i ascultăm cu adevărat?