Între două mame: Povara alegerii

— Tu chiar nu vezi că mă pierzi? a izbucnit mama, cu vocea tremurândă, în timp ce eu încercam să-i explic pentru a zecea oară de ce trebuie să merg la soacră-mea. Era seară, iar lumina slabă din bucătărie făcea umbre ciudate pe fața ei obosită. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii îi ardeau de supărare și neputință.

Nu știu dacă am simțit vreodată o vinovăție mai apăsătoare. Mă uitam la ea și vedeam femeia care m-a crescut singură, după ce tata ne-a lăsat fără nimic. Aveam șapte ani atunci, dar țin minte și acum cum a închis ușa după el, cu valiza plină și ochii goi. A luat tot ce era mai bun din casă, lăsându-ne doar frigul și tăcerea. Mama a plâns o noapte întreagă, apoi s-a ridicat și a început să muncească pe rupte. Nu s-a mai plâns niciodată.

— Nu te pierd, mamă, i-am spus încet. Dar nici pe ea nu pot s-o las singură. E mama lui Radu, e bolnavă…

— Și eu ce sunt? O străină? Am muncit o viață pentru tine! Am tras la două joburi ca să ai tu haine și caiete! Acum, când am nevoie de tine, tu te duci la altcineva?

Cuvintele ei m-au lovit ca un bici. Îmi venea să urlu că nu e corect, că nu pot fi trasă în două părți fără să mă rup. Dar n-am spus nimic. Am privit în jos, la mâinile mele care se jucau cu marginea feței de masă.

Soacra mea, Elena, fusese diagnosticată cu cancer la sân acum trei luni. Radu era plecat cu serviciul în Germania, iar eu eram singura care putea avea grijă de ea. Nu aveam frați sau surori care să mă ajute cu mama, iar Elena nu avea pe nimeni altcineva în București. În fiecare zi făceam naveta între cele două apartamente: dimineața la mama, seara la soacră-mea. Îmi simțeam sufletul sfâșiat.

Într-o zi, când am ajuns la Elena, am găsit-o plângând în pat. Avea dureri cumplite și nu reușea să se ridice. M-am aplecat lângă ea și i-am șoptit:

— Sunt aici, nu vă faceți griji. O să vă fac un ceai și vă aduc calmantele.

— Mulțumesc, draga mea… Ești ca o fiică pentru mine.

M-am simțit atât de mică atunci. O parte din mine era mândră că pot ajuta, alta se simțea trădătoare față de mama mea adevărată.

Seara, când m-am întors acasă, mama mă aștepta pe hol.

— Ți-ai găsit altă mamă? m-a întrebat rece.

— Nu spune asta…

— Ba da! Ai uitat cine te-a crescut! Ai uitat cum stăteam amândouă în frig și ne încălzeam cu o pătură? Cum mergeam la piață cu ultimii bani ca să-ți iau mere?

Am izbucnit în plâns.

— Mamă, nu pot să aleg! Amândouă aveți nevoie de mine!

— Dar eu sunt mama ta! Ea are pe fiul ei! De ce nu vine Radu acasă?

— Pentru că trebuie să muncească! Dacă vine acasă, rămânem fără bani!

Mama a tăcut o clipă, apoi a oftat adânc.

— Și eu am muncit… Dar n-am cerut niciodată nimic înapoi. Doar să fii lângă mine când îmbătrânesc.

Mi-am petrecut noaptea plângând în pernă. M-am gândit la tata — cum ar fi fost dacă ar fi rămas? Poate mama n-ar fi fost atât de singură acum. Poate eu n-aș fi simțit această presiune imensă de a compensa tot ce i-a lipsit ei.

A doua zi am mers la serviciu ca un robot. Colega mea, Mihaela, m-a tras deoparte la pauză.

— Pari epuizată… Ce se întâmplă?

I-am povestit totul printre suspine. Mihaela m-a ascultat atent și mi-a spus:

— Nu poți să le salvezi pe toate. Trebuie să ai grijă și de tine.

Dar cum? Cum să aleg între două femei care au nevoie disperată de mine? Cum să-i spun mamei că nu pot fi mereu acolo? Cum să-i spun Elenei că nu e vina ei că mama suferă?

Într-o duminică am încercat să le aduc împreună. Le-am invitat pe amândouă la mine acasă, sperând că vor găsi o cale să se înțeleagă. Mama a venit cu o față acră, Elena era palidă și slăbită.

— Bună ziua, doamnă Maria…

— Bună ziua…

Timp de o oră au vorbit despre vreme și rețete de prăjituri. Apoi mama a izbucnit:

— Știți ce mă doare cel mai tare? Că fata mea nu mai are timp pentru mine.

Elena a lăsat capul în jos.

— Și eu mi-aș dori să nu am nevoie de ajutor… Dar nu pot singură.

Am simțit cum mă sufoc între ele. Am fugit în baie și am plâns în hohote.

După acea zi, relația cu mama s-a răcit și mai tare. Vorbea puțin, doar despre lucruri practice: facturi, medicamente, cumpărături. Nu mă mai întreba nimic despre sufletul meu.

Elena s-a stins după două luni. Am fost lângă ea până la capăt. În ziua înmormântării, mama a venit lângă mine și mi-a strâns mâna.

— Îmi pare rău că am fost atât de aspră… Dar mi-era frică să nu te pierd.

Am plâns amândouă pe banca din cimitir.

Acum încerc să repar ce s-a rupt între noi. Dar uneori mă întreb: oare chiar putem vindeca rănile trecutului? Sau purtăm cu noi mereu dorința aceea disperată de a fi totul pentru toți — fără să fim vreodată destul?