Între două lumi: Povestea unei fiice care nu-și găsește locul

— Ai mai rămas cu vreo felie de pâine, Ioana, sau ați terminat tot? Vocea mamei mele răsună în receptor cu o ironie tăioasă, de parcă fiecare cuvânt ar fi o lamă care-mi taie pielea. Îmi strâng halatul pe mine și mă uit la Vlad, care încearcă să-l adoarmă pe Radu. Îi simt privirea grea pe ceafă, știu că a auzit întrebarea.

— Mai avem, mamă, răspund încet, încercând să-mi țin vocea calmă. Nu vreau să-i dau satisfacția să mă audă plângând.

— Mă bucur să aud că nu ați ajuns încă la cerșit. Poate dacă Vlad ar fi fost mai bărbat, nu te-ai fi chinuit așa. Eu la vârsta ta aveam deja două apartamente și o mașină nouă. Dar tu… Ai ales altceva.

Închid ochii și inspir adânc. Nu pot să-i spun că Vlad muncește dublu la service-ul auto, că eu nu pot lucra pentru că Radu are nevoie de mine non-stop. Că uneori stăm cu grijă la fiecare leu, dar nu ne lipsește dragostea. Că luxul ei nu mi-a adus niciodată liniște.

— Mamă, Vlad face tot ce poate. Și eu… fac tot ce pot.

— Da, sigur. Poate ar trebui să-l lași pe Radu la un centru special și să-ți cauți și tu un serviciu adevărat. Nu poți trăi toată viața din mila altora.

Mă uit la Radu, care zâmbește larg către mine, de parcă nu ar exista răutate pe lume. Are ochii mari și blânzi, iar mâinile lui mici se întind spre mine. Cum aș putea să-l las? Cum aș putea să-l abandonez doar pentru a-i demonstra mamei că pot fi „de succes”?

După ce închid telefonul, Vlad vine lângă mine și mă ia în brațe. Simt cum lacrimile îmi curg pe obraz fără să le pot opri.

— Nu mai asculta ce spune ea, șoptește el. Noi știm cine suntem.

Dar nu e atât de simplu. În fiecare zi mă lupt cu rușinea că nu pot oferi mai mult copilului meu. Că nu am haine noi, că nu pot merge în vacanțe ca prietenele mele din liceu. Că mama mă privește ca pe o ratată, iar eu nu pot să-i demonstrez contrariul.

Într-o seară, după ce Radu adoarme greu, mă privesc în oglindă. Am cearcăne adânci și părul prins într-un coc neglijent. Îmi amintesc de copilăria mea în casa mamei: mese bogate, haine scumpe, dar mereu rece și tăcere între noi. Tata a plecat devreme, iar mama s-a refugiat în muncă și bani. Eu am crescut printre bone și profesori particulari, dar niciodată nu am simțit căldura unei îmbrățișări adevărate.

Poate de aceea l-am ales pe Vlad: pentru bunătatea lui simplă, pentru felul în care mă privește când cred că nu mă vede, pentru răbdarea cu care îi citește lui Radu aceeași poveste de zece ori la rând.

Într-o duminică, mama vine în vizită neanunțată. Intră cu pași hotărâți și privirea critică îi scanează apartamentul nostru micuț.

— Aici locuiți? întreabă ridicând din sprâncene.

— Da, mamă. E casa noastră.

— Miroase a mâncare arsă. Și covorul ăsta… când l-ați spălat ultima dată?

Radu vine spre ea cu un desen în mână.

— Bunica! Uite! Eu am făcut!

Mama îl privește scurt și îi zâmbește forțat.

— Foarte frumos, dragule… Ioana, trebuie să vorbim serios despre viitorul tău. Nu poți continua așa. Uite, dacă vrei, pot să-ți găsesc un post la firma mea. Dar trebuie să-l lași pe copil undeva unde să fie îngrijit profesional.

Simt cum mi se strânge stomacul. Vlad mă privește din colțul camerei, gata să intervină dacă e nevoie.

— Mamă, Radu are nevoie de mine. Nu vreau să-l las cu străini.

— Nu e vorba doar despre tine! E vorba despre viitorul tău! Despre cum te vede lumea! Despre cum mă faci pe mine de râs!

Mă ridic brusc de la masă.

— Nu mă interesează cum mă vede lumea! Nu mă interesează nici măcar cum mă vezi tu! Eu sunt mama lui Radu și asta e tot ce contează!

Mama rămâne nemișcată câteva secunde, apoi își ia geanta și pleacă fără să spună nimic.

După plecarea ei, liniștea din casă e apăsătoare. Vlad se apropie de mine și mă ține strâns în brațe.

— Ai făcut bine, îmi spune încet. Ești o mamă bună.

Dar eu nu pot să scap de sentimentul de vinovăție. Oare greșesc? Oare chiar îl condamn pe Radu la o viață grea doar pentru că nu vreau să-l dau altora? Oare sacrific familia mea pentru orgoliul meu?

Seara târziu, când toți dorm, stau pe balcon și privesc luminile orașului. Mă gândesc la toate femeile ca mine care încearcă să împace așteptările părinților cu realitatea vieții lor. La toate mamele care se simt judecate pentru alegerile lor.

Oare cât valorează succesul dacă nu ai liniște? Oare cât valorează banii dacă nu ai dragoste? Voi ce ați face în locul meu?