Când soacra mea a venit în vizită, am simțit că trecutul nu moare niciodată

— Nu pot să cred că ai lăsat iar vasele nespălate, Irina! răsună vocea Margaretei din bucătărie, tăioasă ca o lamă. M-am oprit în prag, cu mâinile tremurând ușor pe cana de ceai. Era a treia oară în acea zi când soacra mea găsea ceva de criticat. De fiecare dată când venea în vizită, casa noastră se transforma într-un câmp de bătălie invizibil, unde fiecare gest al meu era analizat și judecat.

M-am uitat la Mihai, soțul meu, care încerca să se facă nevăzut în sufragerie, ascuns după ziar. Știa că orice încercare de a interveni ar fi fost inutilă. Margareta avea un talent aparte de a-l face să se simtă ca un copil vinovat, iar pe mine mă transforma într-o străină în propria casă.

— Lasă, mamă, mă ocup eu mai târziu, am încercat să spun cu o voce calmă, dar Margareta deja își încrucișase brațele și mă privea cu acea privire rece care mă urmărea încă din ziua nunții noastre.

— Nu e vorba doar de vase, Irina. E vorba de cum ții casa asta, de cum îl ții pe Mihai. Nu vreau să spun nimic, dar uite ce s-a ales de el de când s-a însurat cu tine…

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Era același discurs pe care îl auzeam de ani de zile. Când am intrat prima dată în familia lor, Margareta m-a privit ca pe o intrusă. Nu eram destul de bună pentru fiul ei: nu aveam „pedigree”, nu eram din orașul potrivit, nu aveam rude „importante”. Am încercat să-i câștig încrederea cu răbdare și bunătate, dar orice gest era interpretat greșit sau ignorat.

— Mamă, te rog… a încercat Mihai timid, dar Margareta l-a redus la tăcere dintr-o privire.

— Tu să nu te bagi! Dacă nu era Irina, poate că aveai și tu alt drum în viață. Poate nu stăteai aici, într-un apartament de două camere, cu mobila asta veche…

M-am retras în dormitor sub pretextul că trebuie să răspund la un email de la serviciu. În realitate, aveam nevoie să respir. M-am așezat pe marginea patului și am privit pe fereastră la ploaia care bătea ritmic în geamuri. M-am întrebat cum ar fi fost viața mea dacă Margareta m-ar fi acceptat măcar o dată cu adevărat.

Am crescut într-o familie modestă din Bacău. Mama mea era croitoreasă, iar tata lucra la combinatul chimic. Am învățat devreme să nu cer prea mult de la viață și să mă mulțumesc cu puțin. Poate tocmai de aceea m-a durut atât de tare disprețul Margaretei – pentru că îmi amintea mereu că nu sunt „de-ajuns”.

În acea seară, după ce Margareta s-a retras în camera de oaspeți, Mihai a venit lângă mine.

— Îmi pare rău… știu că e greu cu ea aici.

— Nu e vina ta, Mihai. Dar nu mai pot. Parcă nu sunt niciodată destul pentru ea…

— Pentru mine ești totul, Irina. Știi asta.

Am zâmbit amar. Dragostea lui Mihai era singurul lucru care mă ținea pe linia de plutire. Dar uneori simțeam că nu e suficient ca să acopere golurile lăsate de respingerea Margaretei.

A doua zi dimineață, Margareta a început din nou:

— Irina, ai văzut că ai uitat să scoți gunoiul? Și iar ai pus prea mult zahăr în cafea…

Am inspirat adânc și am încercat să-i răspund calm:

— Margareta, te rog… dacă ceva te deranjează atât de tare la mine sau la casa noastră, poate ar fi mai bine să…

Nu am apucat să termin fraza că s-a ridicat brusc de la masă.

— Cum îndrăznești? Eu am crescut un copil singură după ce tatăl lui Mihai a murit! Am muncit toată viața ca să-i fie bine! Și tu vii acum să-mi spui că nu sunt binevenită?

Vocea ei tremura între furie și lacrimi. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă. Am simțit un val de milă amestecată cu frustrare – oare chiar nu putea vedea cât rău îmi făcea?

— Nu asta am vrut să spun… doar că mi-e greu când simt că orice fac e greșit pentru tine.

Margareta a oftat adânc și s-a așezat la loc.

— Poate că nu știu altfel… Poate că mi-e teamă că-l pierd pe Mihai. E tot ce am.

Pentru o clipă am văzut-o pe Margareta altfel: nu ca pe o soacră rea, ci ca pe o femeie singură, speriată că-și pierde singurul sprijin. Dar empatia aceea s-a risipit repede când a început din nou să critice ordinea din dulapuri și felul în care gătesc ciorba.

Vizita ei a durat trei zile. Trei zile în care am oscilat între furie și compasiune, între dorința de a-i demonstra că merit dragostea lui Mihai și nevoia disperată de liniște.

Când a plecat, casa părea mai luminoasă. Am stat mult timp pe canapea, ținându-l pe Mihai de mână.

— Crezi că va fi vreodată altfel? l-am întrebat încet.

— Nu știu… Dar știu că noi doi suntem o familie acum.

M-am gândit mult la acele zile. Oare cât din ceea ce suntem vine din rănile pe care ni le provoacă alții? Oare putem vreodată să ne eliberăm cu adevărat de trecutul care ne apasă sau suntem condamnați să-l purtăm mereu cu noi?

Voi ce credeți? Cum ați reușit voi să vă împăcați cu trecutul sau cu oamenii care v-au rănit?