Între două lumi: Povestea unui tată care își pierde fiicele după divorț

— Nu vreau să merg la tata azi, a spus Mara, cu vocea tremurândă, în timp ce-și strângea ghiozdanul la piept. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Eram pe holul apartamentului Anei, fosta mea soție, și încercam să-mi păstrez calmul. Ilinca, cea mică, se ascundea în spatele surorii ei, evitând să mă privească.

— De ce nu vreți să veniți? am întrebat încet, încercând să nu las să se vadă cât mă doare. Ana stătea cu brațele încrucișate lângă ușă, privindu-mă rece.

— Au teme de făcut, Vlad. Și oricum, nu e momentul potrivit, a spus ea, cu voce tăioasă.

Mi-am dat seama că nu mai aveam niciun cuvânt de spus în fața propriilor mele fiice. Cândva eram eroul lor. Le duceam în parc, le citeam povești și le țineam de mână când traversam strada. Acum, după zece ani de căsnicie destrămată și luni întregi de certuri tăcute, eram doar „tata”, un străin care venea din când în când să le vadă.

Divorțul dintre mine și Ana a fost ca o rană deschisă care nu se mai vindecă. Ne-am iubit cândva, dar odată cu venirea fetelor, totul s-a schimbat. Ana s-a dedicat lor cu o pasiune pe care nu i-am mai recunoscut-o. Eu am rămas pe dinafară, ca un musafir în propria casă. Încercam să mă apropii de ea, dar orice gest era interpretat ca o piedică în calea maternității ei perfecte. Seara, când fetele adormeau, tăcerea dintre noi era apăsătoare.

— Vlad, nu mai merge așa. Nu mai simt nimic pentru tine, mi-a spus într-o seară Ana, fără să mă privească. Am știut atunci că totul s-a terminat.

Am plecat din apartament cu un rucsac și câteva haine. Fetele au rămas cu ea. Judecătorul a decis că ele trebuie să stea la mamă, iar eu am primit „drept de vizită”. Un termen sec pentru o relație care ar trebui să fie vie.

Primele luni după divorț au fost un coșmar. Mergeam la apartamentul Anei cu inima strânsă. Fetele mă priveau ca pe un intrus. Încercam să le fac să râdă, le aduceam jucării sau dulciuri, dar ele păreau mereu grăbite să se întoarcă la mama lor.

— Tata, pot să plec la prietena mea? mă întreba Mara aproape la fiecare întâlnire.

— Ilinca are febră azi, nu poate veni la tine, îmi spunea Ana la telefon.

Simțeam cum distanța dintre noi crește cu fiecare zi. Prietenii îmi spuneau că e normal după divorț, că fetele au nevoie de timp. Dar timpul trecea și ele se îndepărtau tot mai mult.

Într-o zi am încercat să vorbesc cu Ana despre asta.

— Ana, te rog… Nu vreau să-mi pierd fetele. Ce pot face?

— Poate trebuia să te gândești la asta înainte să pleci! mi-a răspuns ea furioasă. Tu ai ales să pleci!

Nu am avut puterea să-i spun că nu am ales nimic. Că am fost împins afară din viața lor de o relație care murise demult.

Am început să merg la terapie. Psihologul mi-a spus că trebuie să fiu răbdător și prezent. Să nu renunț la ele, oricât ar părea de greu.

Așa că m-am încăpățânat să vin la fiecare întâlnire stabilită prin hotărâre judecătorească. Le scriam mesaje fetelor, chiar dacă răspunsurile erau scurte sau inexistente.

Într-o duminică ploioasă, am reușit să le scot în parc. Mara stătea pe bancă și butona telefonul. Ilinca se juca singură în nisip.

— Mara, vrei să vorbim?

— Despre ce? a răspuns ea fără să mă privească.

— Despre orice… Despre școală… Despre ce-ți place ție…

— Nu contează…

Am simțit cum mi se pune un nod în gât. M-am ridicat și m-am dus lângă Ilinca.

— Ce construiești acolo?

— Un castel… Dar nu-mi iese…

Am început să o ajut și pentru câteva minute am simțit că sunt din nou tatăl ei. Dar Mara a venit și a tras-o de mână:

— Hai acasă!

Le-am dus înapoi la Ana și am rămas pe trotuar privind cum urcă scările fără să se uite înapoi.

Nopțile mele sunt pline de regrete și întrebări fără răspuns. Ce am greșit? Cum pot repara? Am încercat să vorbesc cu părinții mei despre asta.

— Vlad, trebuie să lupți pentru ele! Nu le lăsa! mi-a spus mama printre lacrimi.

Dar cum lupți când cel mai mult contează ce simt ele? Când orice gest pare forțat sau inutil?

Într-o zi am primit un mesaj de la Mara:

„Tata, poți veni la serbarea mea?”

Am plâns ca un copil când am citit acele cuvinte simple. M-am dus la serbare cu inima bătând nebunește. Am stat în spate și am privit-o cum recita o poezie despre familie. La final m-a privit pentru o clipă și mi-a zâmbit timid.

Poate nu voi mai fi niciodată eroul lor din copilărie. Poate voi rămâne mereu „tata cel de duminică”. Dar nu voi renunța niciodată la ele.

Mă întreb uneori: oare cât de mult poate greși un părinte până când e prea târziu? Și dacă dragostea mea va fi vreodată suficientă ca să le aduc înapoi?