În amurgul vieții mele, fiul meu nu-mi mai vorbește: Povestea unei mame care a pierdut legătura cu propriul copil

— Vlad, nu pot să cred că te întorci la ea după tot ce ți-a făcut! am strigat, cu vocea tremurândă, în pragul ușii lui. Era târziu, aproape miezul nopții, iar lumina slabă din bucătărie îi contura silueta obosită. Mă privea cu ochii aceia cenușii, reci, pe care nu-i mai recunoșteam.

— Mamă, nu mai vreau să vorbim despre asta. E viața mea, nu a ta, mi-a răspuns scurt, cu o răceală care m-a străpuns până în măduva oaselor.

Nu știu când am pierdut legătura cu Vlad. Poate în ziua în care a venit acasă cu Irina pentru prima dată, cu zâmbetul acela larg și privirea plină de speranță. Sau poate în ziua când am văzut-o pe Irina ieșind pe ușă, trântind-o cu putere, iar Vlad rămânând în genunchi pe covor, cu capul în mâini. Am încercat să-l ridic atunci, să-i spun că va fi bine, dar nu m-a ascultat. Niciodată nu m-a ascultat cu adevărat.

Irina era tot ce nu-mi doream pentru el: impulsivă, nestatornică, mereu cu ochii după altceva. Dar Vlad o iubea orbește. După divorțul lor urât, când ea l-a lăsat fără nimic și l-a umilit în fața tuturor prietenilor, am crezut că a învățat ceva. Că va merge mai departe. Dar timpul a trecut și rănile s-au cicatrizat doar la suprafață.

Într-o seară ploioasă de toamnă, l-am găsit pe Vlad stând pe banca din fața blocului, cu privirea pierdută. M-am așezat lângă el fără să spun nimic. După câteva minute de tăcere apăsătoare, a murmurat:

— Știi, mamă… Oamenii nu se schimbă. Dar nici eu nu pot să mă schimb. Fără ea mă simt gol.

Am simțit un nod în gât. Am vrut să-i spun că merită mai mult, că există femei bune pe lumea asta, dar mi-am înghițit vorbele. Știam că orice aș spune ar fi fost în zadar.

A doua zi dimineață am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare scurtă: „Mamă, mă mut la Irina. Nu mă căuta.”

Am plâns ca niciodată până atunci. Am simțit că mi se rupe sufletul. Soțul meu, Gheorghe, încerca să mă liniștească:

— Lasă-l, Marie. E bărbat în toată firea. Trebuie să-și trăiască viața cum crede el.

Dar cum să-l las? Cum să nu-mi pese? Sunt mama lui! L-am crescut singură cât Gheorghe era plecat la muncă în Italia. Am renunțat la visele mele pentru el. Și acum… acum nici măcar nu-mi mai răspunde la telefon.

Au trecut luni de zile fără nicio veste. Îl vedeam doar din când în când pe Facebook, postând poze cu Irina la munte sau la mare. Zâmbea forțat în fiecare fotografie. Prietenii mei îmi spuneau să-l las în pace, că va reveni când va avea nevoie de mine.

Într-o zi, sora mea Ana m-a sunat:

— Marie, ai auzit ce s-a întâmplat cu Vlad?

Mi s-a tăiat respirația.

— Ce s-a întâmplat?

— L-au dat afară de la serviciu. Se pare că Irina iar a făcut scandal la firmă…

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am încercat să-l sun din nou. Nimic. Blocată peste tot.

M-am dus la ei acasă. Irina mi-a deschis ușa cu un zâmbet fals:

— Ce vrei?

— Vreau să vorbesc cu fiul meu!

— Nu e aici. Și oricum, nu are chef să te vadă.

Am plecat umilită și mai rănită ca niciodată. Pe drum spre casă m-am întrebat unde am greșit ca mamă. Oare l-am sufocat prea mult? Oare ar fi trebuit să-l las să cadă singur?

Seara aceea a fost cea mai lungă din viața mea. M-am uitat la pozele lui de când era mic: primul zâmbet fără dințișori, prima zi de școală, serbarea de Crăciun când a recitat poezia tremurând de emoție… Unde s-a dus băiatul meu blând?

Au trecut ani. Vlad nu mi-a mai vorbit niciodată direct. Doar mesaje scurte prin Ana: „E bine”, „Nu vrea să vină acasă”, „Să nu-l mai cauți”.

Gheorghe s-a stins între timp, iar casa e acum prea mare și prea goală pentru mine. Merg la biserică duminica și aprind lumânări pentru sănătatea lui Vlad. Mă rog să fie fericit sau măcar împăcat cu alegerile lui.

Uneori îl văd pe stradă din întâmplare: capul plecat, umerii aduși înainte, mereu grăbit și parcă tot mai singur. Mi se rupe inima și mă ascund după colțuri ca să nu mă vadă plângând.

M-am întrebat de mii de ori: unde am greșit? Poate că dragostea mea l-a sufocat sau poate că n-am știut când să tac și când să-l las să-și trăiască propriile greșeli.

Acum sunt bătrână și singură într-un apartament plin de amintiri și regrete. Dacă ar fi aici lângă mine i-aș spune doar atât: „Te iubesc orice ai face.” Dar nu știu dacă ar conta.

Oare cât trebuie să suferim ca părinți până învățăm să ne desprindem? Și cât trebuie să greșească un copil ca să-și dea seama cine îi vrea cu adevărat binele?