Singurătatea nu are moștenitori: Povestea Isabelei

— Nu, nu vreau să joc table. Nu azi, dragă. Azi vreau doar să privesc pe geam, spuse Isabella, cu vocea ei răgușită, dar încă fermă. M-am așezat lângă ea pe banca din colțul camerei comune a centrului de zi. Lumina după-amiezii se strecura printre perdelele groase, desenând umbre pe fața ei brăzdată de riduri adânci.

— Știi, lumea crede că bătrânețea e mai ușoară dacă ai copii. Toți mă întreabă: „Dar tu de ce n-ai avut copii, Isabella? Cine are grijă de tine acum?”

Am simțit cum vocea i se frânge puțin la finalul întrebării. Am tăcut, lăsând-o să continue. Ochii ei căprui priveau undeva departe, dincolo de geam, poate spre anii tinereții.

— Am crescut într-o familie mare, la țară, în Buzău. Mama făcea cozonaci și tata era mereu cu glumele lui proaste. Aveam patru frați și două surori. Toată lumea spunea că o fată trebuie să se mărite repede și să facă copii, altfel nu e femeie întreagă. Dar eu… eu am vrut altceva.

A oftat adânc și a zâmbit amar.

— L-am iubit pe Doru. Era profesor de istorie la liceu. Ne-am cunoscut la balul satului, când aveam 19 ani. El visa să plece la București, să scrie cărți. Eu voiam să văd lumea. Ne-am căsătorit în grabă, împotriva voinței părinților mei. „Ce familie e aia fără copii?”, îmi tot spunea mama la fiecare vizită.

Isabella s-a ridicat brusc și a început să-și frece mâinile tremurânde.

— Am încercat, să știi. Ani de zile am încercat să avem un copil. Am mers la doctori în Focșani, apoi la București. Nimic. În fiecare lună speram și plângeam când vedeam că nu se întâmplă nimic. Doru încerca să mă liniștească: „Suntem noi doi destul”, zicea el. Dar eu simțeam că nu sunt întreagă.

A urmat o tăcere grea, spartă doar de râsetele vesele ale celorlați bătrâni care jucau remi la masa din mijloc.

— După ce Doru s-a stins… a fost greu. Foarte greu. Aveam 62 de ani atunci. Prietenele mele aveau nepoți, vorbeau doar despre botezuri și serbări școlare. Eu eram invitată doar din politețe la mesele lor de Crăciun.

Mi-a aruncat o privire scurtă, ca și cum ar fi vrut să mă citească.

— Știi ce e cel mai greu? Nu lipsa copiilor. Ci prejudecățile oamenilor. Toți cred că dacă ai copii, nu ești singur la bătrânețe. Dar eu văd aici, în centru, atâtea femei cu copii și nepoți care nu le vizitează niciodată. Stau cu ochii pe ușă, sperând că poate azi vine cineva.

Am simțit un nod în gât și am încercat să schimb subiectul:

— Dar nu ți-a fost dor să ai pe cineva al tău?

A zâmbit trist.

— Mi-a fost dor să fiu acceptată așa cum sunt. Să nu fiu judecată pentru ce nu am putut sau nu am vrut să fac. Mi-a fost dor de liniște, nu de gălăgia unei case pline cu copii care poate nici nu te mai caută la bătrânețe.

Apoi s-a uitat din nou pe geam.

— Am avut o vecină, Rodica, care avea trei băieți. Toți au plecat în străinătate. Ea stătea singură în apartament și vorbea cu florile din balcon. Când a murit, au venit băieții doar ca să împartă moștenirea.

Isabella a început să râdă scurt, cu un fel de ironie amară.

— Și atunci? Ce contează dacă ai sau nu copii? Singurătatea nu ține cont de arborele genealogic.

Am rămas tăcută lângă ea, simțind cum povestea ei mă apasă pe suflet.

— Oamenii cred că viața fără copii e lipsită de sens. Dar eu am avut o viață plină: am călătorit cu Doru prin țară, am citit sute de cărți, am pictat icoane pentru biserica din sat… Am iubit și am fost iubită. Da, uneori mi-e dor de cineva care să-mi spună „mamă”, dar nu regret nimic.

Apoi s-a întors spre mine și m-a privit direct în ochi:

— Tu ai copii?

Am dat din cap că da.

— Atunci să-i iubești pentru ceea ce sunt, nu pentru ce crezi că-ți vor da la bătrânețe. S-ar putea ca singurătatea să vină oricum, dar măcar să nu fie plină de regrete sau iluzii.

În acea după-amiază am plecat acasă cu sufletul greu și mintea plină de întrebări. Oare câți dintre noi trăim pentru a bifa așteptările altora? Oare cât din fericirea noastră depinde cu adevărat de ceilalți?

„Poate că adevărata împlinire vine atunci când te accepți pe tine însuți, cu tot ce ai și tot ce nu ai”, mi-a spus Isabella înainte să plec.

M-am întrebat atunci: câți dintre noi avem curajul să trăim după propriile reguli? Sau ne lăsăm purtați de valul prejudecăților și al fricii de singurătate?