Adevărul despre soacre: Când viața te pune la încercare, cine îți sare cu adevărat în ajutor?

— Radu, nu mai poți continua așa! Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre farfurii nespălate și miros de cafea rece. Mă uitam la ea, obosit, cu ochii roșii după încă o noapte nedormită. Fetița noastră, Mara, plânsese toată noaptea, iar eu nu mai știam dacă mă doare capul de la oboseală sau de la certurile noastre fără sfârșit.

— Ce vrei să fac? am răspuns printre dinți, încercând să nu ridic vocea. Să mă transform peste noapte în alt om? Să nu mai fiu eu?

Ioana a oftat și a dat ochii peste cap. — Nu, dar măcar încearcă să nu te mai comporți ca și cum totul e împotriva ta. Și, te rog, nu mai spune nimic mamei mele. Nu vreau să o implicăm iar.

Asta era problema: soacra mea, doamna Lidia. De când ne-am mutat în apartamentul de la etajul patru, pe care ni l-a dat ea „ca să nu plătim chirie degeaba”, simțeam că nu mai am aer. Venea aproape zilnic, cu plase de cumpărături și sfaturi nesolicitate. „Radu, ai pus prea multă sare în ciorbă.” „Radu, ai uitat să scoți gunoiul.” „Radu, copilul trebuie ținut altfel în brațe.”

Mă simțeam ca un musafir în propria casă. Și totuși, într-o zi de toamnă târzie, când frunzele se lipeau ude de trotuar și Mara avea febră mare, tot la ea am apelat. Ioana era la serviciu, eu acasă cu Mara care delira și plângea fără oprire. Am sunat-o pe doamna Lidia cu mâna tremurândă.

— Vin imediat! a spus ea fără să ezite.

A apărut în zece minute, cu halatul ei roz și părul prins strâns la spate. A pus mâna pe fruntea Marei, a scos termometrul din geantă și a început să dea indicații clare:

— Adu apă rece! Adu paracetamolul! Sună la medic dacă nu scade febra în jumătate de oră!

În timp ce eu mă învârteam ca un titirez speriat prin casă, ea era calmă, sigură pe ea. Într-o oră, Mara dormea liniștită, iar eu stăteam pe marginea patului cu lacrimi în ochi.

— Mulțumesc… am șoptit.

— Lasă prostiile, Radu. Suntem familie. Așa facem noi, mamele.

A doua zi, Ioana a venit acasă și a găsit liniște. Pentru prima dată după mult timp nu ne-am certat. Am stat amândoi pe canapea și am privit-o pe Mara cum desenează cu creioane colorate.

— Poate am judecat-o prea aspru pe mama ta… am spus încet.

Ioana a zâmbit trist: — Știu că nu e ușor cu ea. Dar fără ajutorul ei… nu știu ce ne-am fi făcut.

Zilele au trecut și am început să văd altfel lucrurile. Da, doamna Lidia era uneori sufocantă, dar era acolo când aveam nevoie. Într-o seară, după ce Mara adormise și Ioana era la duș, am găsit-o pe soacră-mea în bucătărie, spălând vasele.

— Doamnă Lidia… vă pot ajuta?

S-a uitat la mine peste umăr și a zâmbit pentru prima dată cald:

— Radu, știu că nu sunt ușor de suportat. Dar eu doar vreau să vă fie bine. Și să știi… nici mie nu mi-a fost ușor cu soacra mea.

Am râs amândoi și pentru prima dată am simțit că suntem de aceeași parte a baricadei.

Dar viața nu e niciodată liniară. După câteva luni, Ioana a început să vină tot mai târziu acasă. Era mereu obosită, nervoasă, absentă. Într-o seară a izbucnit:

— Nu mai pot! Simt că mă sufoc între tine și mama! Toată lumea are pretenții de la mine!

Am încercat să o iau în brațe, dar m-a respins.

— Poate ar trebui să stăm separați o vreme…

Cuvintele ei au căzut ca un trăsnet. Am dormit pe canapea câteva nopți la rând. Mara întreba mereu unde e mami sau de ce tati e trist.

Într-o dimineață friguroasă de februarie, am plecat devreme din casă și m-am trezit stând pe o bancă în parc, cu un covrig tare în mână și niște porumbei care mă priveau insistent. M-am gândit la tot: la certuri, la Mara bolnavă, la doamna Lidia care ne-a salvat atunci când eram pierduți.

Am realizat că uneori ne agățăm de prejudecăți ca de niște scuturi împotriva propriilor noastre frici. Când Ioana a venit acasă în acea seară și m-a găsit privind pe geam, mi-a spus încet:

— Mama vrea să stea cu Mara câteva zile… Să avem timp să vorbim doar noi doi.

Am acceptat. Și am vorbit până târziu în noapte: despre frici, despre greșeli, despre cât de greu e să fii adult într-o lume care pare că vrea mereu altceva de la tine.

Când Mara s-a întors acasă după două zile la bunica ei era veselă și sănătoasă. Iar eu am privit-o pe doamna Lidia altfel: ca pe cineva care a trecut prin aceleași furtuni ca mine.

Poate că soacrele nu sunt dușmanii noștri. Poate că suntem doar prea obosiți ca să vedem cât bine ne fac uneori.

Oare câți dintre noi ne judecăm părinții sau socrii fără să știm ce lupte duc ei pentru noi? Voi v-ați gândit vreodată cât de mult contează un gest mic într-un moment greu?