Opt ani de căsnicie: Mai mult decât femeia invizibilă din propria casă

— Irina, ai uitat să calci cămașa asta! Am întâlnire importantă azi, nu pot să merg așa!
Vocea lui Vlad răsună din dormitor, tăioasă, ca un cuțit care taie liniștea dimineții. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Mă uit la ceas: 06:45. Maria, fetița noastră de șase ani, încă doarme. Îmi șterg palmele pe șorț și alerg spre dormitor, cu gândul că iar am greșit ceva.

— Îmi pare rău, Vlad, am avut mult de lucru aseară cu tema Mariei… O calc imediat, îi spun încercând să-mi ascund oboseala din glas.

El oftează teatral și iese din cameră fără să mă privească. Rămân singură, cu fierul de călcat în mână, întrebându-mă când am ajuns să fiu doar o prelungire a casei: bucătăreasă, menajeră, bonă. Nu mai știu când mi-am permis ultima dată să citesc o carte sau să beau o cafea în liniște. Parcă viața mea s-a comprimat între pereții acestui apartament de două camere din Militari.

Când ne-am căsătorit, eram plină de vise. Vlad era atent, mă făcea să râd, promitea că vom construi împreună o lume doar a noastră. Dar după ce s-a născut Maria și el a primit promovarea la bancă, totul s-a schimbat. Eu am rămas acasă „pentru binele copilului”, iar el a început să vină tot mai târziu, mereu obosit, mereu preocupat.

Într-o seară, după ce Maria adoarme, încerc să deschid subiectul care mă macină de luni bune:

— Vlad, m-am gândit să mă întorc la serviciu. Am vorbit cu fosta mea șefă de la grădiniță, ar avea nevoie de cineva pe jumătate de normă.

El ridică ochii din telefon, vizibil iritat:

— Și cine are grijă de Maria? Știi bine că eu nu pot lipsi de la birou. Plus că nu ne lipsește nimic. Ce-ți mai trebuie?

Înghit în sec. Nu e vorba de bani. E vorba de mine. De Irina care visa să fie educatoare, care iubea copiii și poveștile lor. Dar cum să-i explic asta unui bărbat care vede în mine doar „soția lui”?

În zilele următoare mă simt tot mai apăsată. Mama mă sună și simte că ceva nu e în regulă:

— Irina, tu nu mai ești tu. Ce se întâmplă?

Îi spun printre lacrimi:

— Mami, simt că nu mai exist… Parcă sunt invizibilă în casa mea.

Ea oftează greu:

— Știu cum e… Și eu am trecut prin asta cu tata. Dar tu poți schimba ceva. Nu lăsa anii să treacă așa.

Cuvintele ei mă urmăresc zile întregi. Într-o dimineață, când Vlad pleacă la serviciu fără să-și ia rămas-bun, mă privesc în oglindă: cearcăne adânci, părul prins la repezeală, ochii stinși. Unde e fata care râdea cu poftă la glumele prietenelor? Unde e Irina care visa să scrie povești pentru copii?

Într-o zi de vineri, primesc un mesaj de la Ana, prietena mea din facultate:

„Hei! Am nevoie de ajutor la atelierul meu de povești pentru copii. Vii să mă ajuți sâmbătă?”

Simt cum inima îmi bate mai tare. Îi răspund fără să stau pe gânduri: „Vin!”

Sâmbătă dimineața îi spun lui Vlad:

— Azi merg la Ana. Are nevoie de ajutor la atelierul ei.

El ridică din sprâncene:

— Și cu Maria ce faci?

— O ia mama la ea câteva ore.

Nu-i convine, dar nu insistă. Pentru prima dată după mult timp simt că respir alt aer. La atelierul Anei mă pierd printre copii și povești, râd din nou cu poftă și uit pentru câteva ore de grijile casei.

Când mă întorc acasă, Vlad mă privește tăcut. Seara începe discuția:

— Nu-mi place deloc ce faci. Ai uitat că prioritatea ta e familia?

Îl privesc drept în ochi:

— Familia nu înseamnă să mă pierd pe mine! Vreau să fiu și altceva decât femeia care spală vase și calcă cămăși!

Tace prelung. Pentru prima dată văd nesiguranță în ochii lui.

În următoarele săptămâni continui să merg la atelierul Anei și accept jobul la grădiniță pe jumătate de normă. Vlad devine tot mai distant, dar eu simt că reîncep să trăiesc. Maria e fericită când îi citesc povești inventate de mine și mă întreabă:

— Mami, tu ești fericită?

O strâng tare în brațe și îi șoptesc:

— Încep să fiu.

Mama îmi spune într-o zi:

— Sunt mândră de tine! Ai curajul pe care eu nu l-am avut.

Nu știu dacă Vlad va accepta vreodată noua Irina sau dacă vom rămâne împreună. Dar știu sigur că nu mai vreau să fiu invizibilă în propria viață.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc ca mine? Câte au curajul să spună „Ajunge!”? Poate că povestea mea va da curaj altora să-și regăsească vocea.