Nunta care a rupt tăcerea: Povestea unei fiice între două lumi

— Nu pot să cred că faci asta, Ilinca! vocea tatălui meu răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni de la apartamentul nostru din Ploiești.

Stăteam cu mâinile strânse în poală, încercând să nu mă uit la el. Îmi simțeam obrajii arzând. Pe masă, invitațiile de nuntă erau împrăștiate ca niște bilete de loterie pierdute. Tata le tot răsfoia, căutând un nume care lipsea.

— Nu pot s-o invit pe Mirela, am spus încet, aproape șoptit.

Mirela era soția lui de zece ani. Femeia care mă crescuse după ce mama m-a lăsat la el, când aveam doisprezece ani. Femeia care îmi făcea ceai când aveam febră, dar care nu m-a făcut niciodată să simt că sunt cu adevărat acasă.

— E mama ta vitregă! a izbucnit el. A fost lângă tine când nici mă-ta nu era! Cum poți să faci așa ceva?

Mi-am mușcat buza. În minte mi se derulau imagini din copilărie: mama, Adela, plecând grăbită din casă după ce tata a plecat, lăsându-mă cu bunica și cu promisiuni goale că „o să vin mâine”. Tata a venit după mine într-o zi ploioasă de noiembrie și m-a dus la el. Mirela m-a întâmpinat cu un zâmbet larg și o prăjitură cu mere. Dar prăjitura nu a putut umple golul din mine.

— Tata, nu e despre ea… e despre mine. Nu vreau să mă prefac că suntem o familie perfectă când nu suntem.

El s-a ridicat brusc și a început să se plimbe prin cameră.

— Știi ce? O sun pe maică-ta! Poate ea te face să gândești mai limpede!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mama… Adela. Nu vorbisem cu ea de luni bune. După ce s-a recăsătorit cu domnul Doru, părea că nu mai are loc pentru mine în viața ei. M-a invitat la masă de Crăciun, dar mereu eram „prea ocupată” sau „prea obosită”.

Tata a ieșit din cameră cu telefonul la ureche. Am rămas singură, privind invitațiile. Pe una scria: „Ilinca și Vlad vă invită să le fiți alături la începutul unei noi vieți împreună.” Dar cine avea să-mi fie alături cu adevărat?

A doua zi, mama a venit la mine acasă. Era îmbrăcată elegant, ca întotdeauna, dar ochii îi erau obosiți.

— Ilinca, mi-a spus fără ocolișuri, tata tău e foarte supărat. Ce se întâmplă?

Am oftat și i-am povestit totul. Despre Mirela, despre cum nu m-am simțit niciodată parte din familia lor, despre cum mă simt ca o musafiră în propria viață.

— Dragă mea, știu că am greșit față de tine… dar Mirela nu are nicio vină. Poate că nu te-a iubit ca pe fata ei, dar nici nu te-a rănit vreodată. Poate ar trebui să-i dai o șansă.

Am simțit un nod în gât.

— Tu mi-ai dat vreo șansă? am întrebat-o încet.

A tăcut. S-a uitat pe fereastră, la copacii din fața blocului.

— Nu știu dacă pot repara ceva acum, Ilinca… Dar tu poți să nu repeți greșelile mele.

Cuvintele ei au rămas agățate în aer mult timp după ce a plecat.

În zilele următoare, Vlad, logodnicul meu, încerca să mă liniștească.

— E nunta ta, Ilinca. Faci cum simți tu.

Dar eu nu mai știam ce simt. M-am dus la Mirela într-o seară. Era în bucătărie, făcea sarmale pentru Paște.

— Pot să te ajut? am întrebat timid.

M-a privit surprinsă, apoi mi-a întins o frunză de varză.

— Sigur. Uite cum se rulează…

Am stat lângă ea și am rulat sarmale în tăcere. La un moment dat, a spus:

— Știu că nu m-ai vrut niciodată aici. Dar eu am încercat să-ți fiu aproape cum am știut mai bine.

Mi-au dat lacrimile.

— Nu știu dacă pot să te văd ca pe o mamă… Dar nici nu vreau să te rănesc.

A zâmbit trist:

— Nu trebuie să-mi spui mamă. Dar poate putem fi două femei care se respectă și se sprijină la nevoie.

În ziua nunții mele, Mirela era acolo. Nu ca invitat oficial, ci ca cineva care stătea discret în spate, privind cu ochii umezi cum pășesc spre altar alături de tata.

După nuntă, tata m-a luat deoparte:

— Sunt mândru de tine, Ilinca. Ai făcut ceea ce ai simțit că e corect.

Dar încă mă întreb: oare există vreodată o alegere corectă când vine vorba de familie? Sau doar încercăm să ne găsim locul printre cioburile trecutului nostru?