Între patru pereți străini: Povestea unei mame la răscruce

— Mamă, nu se poate. Nu avem spațiu, nici timp… și, sincer, nici răbdare.

Cuvintele fiului meu, Vlad, încă îmi răsună în minte, ca un ecou dureros care nu vrea să plece. Stăteam la masa din bucătăria lui, cu mâinile strânse pe ceașca de ceai, încercând să-mi ascund tremurul. Simțeam că mă sufoc în apartamentul acela mic, plin de jucării și haine aruncate peste tot, dar și mai tare mă sufocam în fața refuzului lui.

— Dar Vlad, nu cer mult… doar o cameră mică. Pot să ajut cu copiii, cu mâncarea… Nu vreau să fiu o povară.

— Mamă, nu înțelegi. Avem deja destule pe cap. Și Irina… știi că nu se simte confortabil cu ideea asta. E casa noastră.

Irina, nora mea, stătea la ușă, cu brațele încrucișate. Nu spunea nimic, dar privirea ei era mai tăioasă decât orice cuvânt. M-am ridicat încet și am ieșit pe hol, simțind cum mi se strânge inima. Am auzit-o pe Irina șoptind:

— Ți-am zis că o să insiste…

Am plecat de acolo cu pași mici, ca o umbră care nu vrea să deranjeze. M-am întors în garsoniera mea din Drumul Taberei, unde pereții reci și goi mă întâmpină zi de zi. De când a murit soțul meu, Ion, acum trei ani, nimic nu mai are sens. Copiii mei — Vlad și Anca — sunt ocupați cu viețile lor. Eu? Eu sunt doar mama care a rămas fără rost.

Într-o seară ploioasă de aprilie, am sunat-o pe Anca. Vocea ei era grăbită, ca de obicei.

— Mamă, nu pot vorbi mult. Sunt la birou.

— Anca… m-am gândit… poate aș putea veni la tine o perioadă. Doar până îmi găsesc ceva mai bun.

— Mamă, tu știi cât de mic e apartamentul meu! Și cu Rareș la liceu… Nu am loc nici pentru mine. Poate ar trebui să te gândești la un azil sau ceva de genul ăsta. Sunt locuri bune acum.

Un azil? Să-mi petrec bătrânețea printre străini? Să mă trezesc dimineața fără să aud râsul nepoților sau să simt mirosul de cafea proaspătă făcută de cineva drag? Am închis telefonul și am plâns în tăcere.

Zilele au început să semene una cu alta. Dimineața mă trezesc devreme, fac cafeaua și privesc pe geam la copacii din fața blocului. Uneori mă întâlnesc cu vecina de la doi, tanti Lenuța, care îmi povestește despre fiica ei din Italia — „Nici nu mai știu când a venit ultima dată acasă…” — și mă simt mai puțin singură pentru câteva minute.

Seara citesc sau mă uit la televizor. Dar cel mai greu e când se lasă liniștea și aud doar ticăitul ceasului din sufragerie. Atunci îmi vin în minte toate momentele în care am pus nevoile copiilor mei înaintea celor proprii: când am renunțat la serviciu ca să-l cresc pe Vlad după ce s-a îmbolnăvit grav la șase ani; când am făcut naveta zilnic ca să o duc pe Anca la liceu bun; când am stat nopți întregi lângă patul lor, vegheându-le somnul.

Acum? Acum sunt doar un bagaj greu pe care nimeni nu vrea să-l care.

Într-o zi, Vlad m-a sunat:

— Mamă, ai vorbit cu cineva despre centrele alea pentru bătrâni? Am auzit că sunt unele foarte moderne, cu activități și tot felul de facilități.

— Vlad, tu chiar crezi că asta vreau? Să stau printre necunoscuți?

— Mamă… trebuie să înțelegi că noi avem viețile noastre. Nu e ca și cum nu te iubim, dar… nu putem să-ți oferim ce ai nevoie.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Ce nevoie am eu? Să fiu aproape de familie, să simt că mai contez pentru cineva.

Am început să merg la biserică mai des. Acolo am întâlnit alte femei ca mine — singure, uitate de copii sau cu rude plecate prin străinătate. Ne povestim durerile și ne ținem una pe alta de mână când lacrimile ne copleșesc.

Într-o duminică, preotul a vorbit despre iertare și despre cât de greu e uneori să ierți tocmai pe cei pe care îi iubești cel mai mult. M-am gândit atunci: oare pot să-i iert pe copiii mei că nu mă mai vor aproape? Sau trebuie să mă iert pe mine că am crescut niște oameni care nu știu ce înseamnă recunoștința?

Într-o seară târzie, Anca m-a sunat:

— Mamă… te-am simțit supărată în ultima vreme. Știu că nu e ușor pentru tine. Dar nici pentru noi nu e simplu. Poate ar trebui să ne vedem mai des la o cafea sau să ieșim împreună în parc…

Am zâmbit amar:

— Anca, eu nu vreau doar vizite scurte sau telefoane grăbite. Vreau să simt că fac parte din viața voastră.

A tăcut câteva secunde:

— Poate că nici noi nu știm cum să facem asta…

Așa trec zilele mele: între dorința de a fi aproape de cei dragi și realitatea rece a unei lumi care nu mai are loc pentru bătrâni în casele copiilor lor. Mă întreb adesea: oare greșeala e la mine sau la ei? Sau poate așa e lumea acum — fiecare pentru el?

Poate voi găsi curajul să-mi fac prieteni noi sau să accept că viața mea trebuie să fie altfel decât am visat-o. Dar uneori mă întreb: cât valorează dragostea unei mame când copiii ei nu mai au nevoie de ea?

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați găsi puterea să mergeți mai departe când familia voastră pare că v-a uitat?