Trezirea târzie a unui tată: Povestea șanselor pierdute și a răscumpărării

— Nu vreau să stau cu tine! strigă Maria, ascunzându-se după canapeaua veche din sufragerie. Mâinile îmi tremurau, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o să-mi spargă pieptul. Era prima noapte a Mariei în casa mea, după ce Ana… după ce Ana nu mai era. Încercam să mă apropii de ea, dar fiecare gest al meu părea să o sperie și mai tare.

Mă numesc Mihai. Am 38 de ani și, până acum câteva zile, eram doar un bărbat obișnuit din Ploiești, cu un job monoton la o firmă de construcții și o viață pe care o trăiam pe pilot automat. Ana, fiica mea, a crescut fără mine. Am fugit de responsabilitate când era mică, am lăsat-o pe mama ei, Irina, să se descurce singură. Ne-am certat, am spus vorbe grele și am dispărut din viața lor. Când Ana a rămas însărcinată la 19 ani, nici măcar nu am fost acolo să o țin de mână sau să-i spun că va fi bine.

Apoi, într-o noapte rece de noiembrie, telefonul a sunat. Era Irina, plângând isteric: „Mihai, Ana… Ana a murit! Accident de mașină… Nu știu ce să fac cu Maria!” Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Am ajuns la spital prea târziu. Ana era deja rece, iar Maria stătea în brațele Irinei, privind în gol.

— Nu pot să o cresc singură, Mihai! Nu mai am putere… Tu ești tatăl ei! mi-a spus Irina printre lacrimi.

Am luat-o pe Maria acasă. Nu știam nimic despre ea: ce îi place să mănânce, ce desene urmărește, dacă îi e frică de întuneric sau dacă are vreo jucărie preferată. În prima seară am încercat să-i citesc o poveste, dar ea s-a întors cu spatele la mine și a început să plângă încet.

— Vreau la mama! Vreau la mama! repeta printre suspine.

M-am simțit neputincios. Am stat lângă ușa camerei ei toată noaptea, ascultându-i plânsul. M-am întrebat de ce am fost atât de laș în toți acești ani. De ce nu am încercat măcar să repar ceva? Acum era prea târziu pentru Ana. Dar pentru Maria?

Zilele au trecut greu. La grădiniță educatoarea m-a privit cu suspiciune când am venit să o iau pe Maria.

— Sunteți bunicul? m-a întrebat.

— Sunt tatăl Anei… și acum… tutorele Mariei.

A dat din cap cu milă și mi-a spus că Maria nu vorbește cu nimeni la grădiniță. Că stă singură în colț și desenează mereu aceeași floare albastră.

Acasă, încercam să-i gătesc mâncărurile preferate ale Anei din copilărie: supă cu tăiței de casă, cartofi copți cu brânză. Maria gusta puțin și apoi împingea farfuria.

— Mama făcea altfel… murmura ea.

Într-o seară, am găsit-o în dulapul meu cu hainele Anei în brațe. Le mirosea și plângea încet.

— De ce a plecat mama? mă întreba cu ochii mari și umezi.

Nu aveam răspunsuri. Doar regrete.

Irina venea din când în când să o vadă pe Maria. Între noi era mereu tăcere sau reproșuri nerostite.

— Dacă ai fi fost prezent în viața Anei… poate ar fi avut mai mult curaj, poate nu s-ar fi grăbit să plece în noaptea aia… mi-a spus într-o zi Irina cu voce stinsă.

Am simțit cum mă sufoc de vinovăție. Oare chiar eu am împins-o pe Ana spre nefericire? Oare absența mea a făcut-o să caute iubirea în locuri greșite?

Într-o duminică dimineață, Maria s-a trezit din coșmaruri urlând:

— Nu vreau să pleci și tu! Nu mă lăsa singură!

Am luat-o în brațe pentru prima dată fără ca ea să se zbată. Am plâns amândoi până ne-au secat lacrimile.

Din acea zi am început să vorbim mai mult. I-am arătat poze cu Ana mică, i-am povestit despre copilăriile noastre la țară, despre cum mergeam la scăldat pe râul Teleajen sau cum furam cireșe din grădina vecinului. Maria asculta atentă și uneori zâmbea timid.

Dar apropierea era fragilă. La primul conflict — când i-am interzis să se uite la desene până târziu — s-a retras iar în carapacea ei.

— Tu nu ești tata! striga ea. Tu nici măcar nu ai cunoscut-o pe mama!

Avea dreptate. Nu-l cunoscusem nici pe mine însumi până atunci.

Am început să merg la psiholog împreună cu Maria. Sesiunile erau dureroase; fiecare întrebare scormonea răni vechi: „De ce ai ales să fugi? Ce te-a speriat atât de tare la ideea de familie?”

Nu știam răspunsul exact. Poate frica de eșec, poate rușinea că nu eram suficient de bun ca tată sau ca om.

Într-o zi, Maria mi-a adus un desen: era ea ținându-mă de mână sub un copac mare.

— Ești tu? am întrebat-o emoționat.

— Da… Dar dacă pleci iar?

Atunci am realizat cât de adânc era golul pe care îl lăsasem în sufletul ei — și al meu.

Au trecut luni până când Maria a început să-mi spună „tati” fără teamă sau ezitare. Dar fiecare „tati” era încărcat cu speranță și durere în același timp.

Uneori mă uit la pozele cu Ana și mă întreb: dacă aș fi fost acolo pentru ea, ar fi fost totul altfel? Pot oare dragostea și regretul să repare ceea ce timpul a distrus?

Acum trăiesc fiecare zi ca pe o șansă nouă — dar știu că unele șanse nu se mai întorc niciodată. Voi reuși vreodată să fiu tatăl de care are nevoie Maria sau voi rămâne mereu prizonierul greșelilor mele?

Voi ce credeți? Poate un om să-și răscumpere trecutul sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?