Nu vreau să ajung singură sub un pod: Povestea unei mame între sacrificiu și teamă

— Mamaie, tu chiar nu vezi că nu mai avem loc nici să ne mișcăm? Valentina își ridică vocea peste masa mică din bucătăria mea, unde abia încăpem toți trei: eu, ea și Radu, fiul meu. Fetița lor, Ilinca, se joacă pe covorul vechi, cu păpușa primită de la mine de Crăciun. Mă uit la Valentina și simt cum mi se strânge inima. Nu e prima dată când aduce vorba despre casă.

— Valentina, știi bine că nu pot să vând casa asta așa, pur și simplu… E tot ce am. Aici am crescut, aici l-am crescut pe Radu. Ce să fac? Să ajung pe drumuri?

Radu tace. Își freacă mâinile și evită privirea mea. Îl știu: când e prins între două focuri, se retrage în el însuși. Dar Valentina nu cedează.

— Dar noi ce facem? Stăm ca sardinele în garsoniera aia! Nu vezi că Ilinca nu are unde să-și facă temele? Că nu avem loc nici de-un dulap nou? Și casa aia de pe teren stă neclintită de ani de zile! Dacă ai vinde aici, am termina-o într-un an. Ai putea sta cu noi, ai avea camera ta. Nu te lasăm pe drumuri!

Îmi simt obrajii arzând. Camera mea? În casa lor? Să renunț la tot ce am construit, la grădina mea cu trandafiri, la amintirile cu soțul meu, Ion, care a murit acum opt ani? Oare chiar sunt egoistă dacă nu vreau să renunț?

Mă ridic și mă uit pe geam. Afară plouă mărunt peste curtea mică, dar ordonată. Miroase a pământ reavăn și a iarbă tunsă. Aici am plantat primul pom cu Ion, aici am plâns când l-am pierdut pe tata. Cum să las totul?

Radu vine lângă mine.

— Mamă… știu că e greu. Dar nu mai putem aștepta. Ne sufocăm acolo. Eu lucrez două schimburi la fabrică și tot nu ne ajung banii. Valentina are grijă de Ilinca și mai face curățenie la două scări de bloc. Nu mai putem strânge bani pentru casă…

Îmi mușc buza. Știu că nu le e ușor. Dar nici mie nu mi-a fost vreodată.

— Radu, tu știi cât am tras să țin casa asta? Când a murit tata tău, am muncit la croitorie zi-lumină ca să nu ne-o ia banca. Am dormit iarna cu paltonul pe mine ca să plătesc facturile. Și-acum… să dau totul?

Valentina oftează teatral.

— Toată lumea face sacrificii pentru copii! Ce vrei, să ajungem bătrâni și să ne uităm cum copiii noștri n-au nimic?

— Dar dacă vând casa și nu-mi găsesc liniștea la voi? Dacă vă certați? Dacă mă simt o povară?

Valentina ridică din umeri.

— O să fie bine! Ești mama lui Radu, nu te dăm afară!

Dar eu știu povești din sat: bătrâni care au vândut tot și au ajuns tolerați în colțul unei camere, priviți ca niște străini în propria familie. Am văzut cum se schimbă oamenii când banii se termină sau când apar certurile.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă plimb prin casă, ating pereții, mă uit la pozele vechi: Radu la serbare, Ion cu pălăria lui caraghioasă, eu tânără și zâmbitoare. Mă întreb dacă toate astea chiar valorează mai puțin decât liniștea lor.

A doua zi merg la biserică. Mă întâlnesc cu vecina mea, tanti Lenuța.

— Ce-ai pățit, Mario? Pari abătută.

Îi povestesc totul printre lacrimi.

— Sfatul meu? Nu te grăbi! Casa e sufletul omului. Azi te roagă frumos, mâine poate n-o să le mai convină ceva… Gândește-te bine!

Ajung acasă și găsesc pe masă o scrisoare de la bancă: impozitul pe casă a crescut iar. Îmi vine să râd amar: nici să stau aici nu-i ușor.

Seara vine Radu singur.

— Mamă… Valentina e supărată că nu vrei să ne ajuți. Zice că nu-ți pasă de noi.

Îl privesc lung.

— Radu, eu te iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar mi-e frică. Mi-e frică să nu ajung singură sub un pod, cum am văzut la televizor… Mi-e frică să nu devin o povară pentru voi.

El oftează.

— N-ai cum să ajungi așa…

— N-ai de unde ști! Oamenii se schimbă când le e greu.

În zilele următoare tensiunea crește. Valentina mă evită sau îmi răspunde rece. Ilinca vine tot mai rar la mine. Mă simt vinovată că nu pot face pe toată lumea fericită.

Într-o seară, după ce am stat ore întregi cu ochii în tavan, îl sun pe fratele meu din Bacău.

— Ce-ai face tu în locul meu?

— Eu n-aș vinde nimic! Sănătatea ta și liniștea ta sunt mai importante decât orice casă nouă pentru ei. Dacă vor să construiască, să muncească! Tu ai muncit destul!

Încep să plâng în hohote după ce închid telefonul. Simt că orice decizie iau, cineva va suferi: eu sau ei.

Într-o duminică dimineața îi chem pe toți la masă.

— Am decis ceva… Nu vând casa acum. Vreau să vă ajut cum pot: vă dau bani din pensie pentru materiale sau vă ajut cu mâncare ca să strângeți voi bani pentru construcție. Dar casa asta rămâne aici cât trăiesc eu.

Valentina izbucnește:

— Ești egoistă! Nu-ți pasă de noi!

Radu tace din nou. Ilinca mă privește trist.

Dar eu știu că am făcut ce trebuie pentru sufletul meu.

Mereu m-am întrebat: oare cât valorează liniștea unei mame? E drept ca sacrificiul meu să fie fără margini? Sau trebuie să învățăm să ne iubim fără să ne pierdem pe noi înșine?