Între două lumi: Povestea mea cu Radu și mama lui

— Nu pot, Ana. Te rog, nu mă pune să-i spun eu. Vocea lui Radu tremura, iar ochii îi fugeau spre fereastra aburită. Era decembrie, iar Bucureștiul părea prins într-o ceață groasă, ca și cum orașul însuși ar fi vrut să ascundă rușinea noastră.

Mă uitam la el, bărbatul pe care îl iubisem încă din facultate, și nu-l mai recunoșteam. Radu fusese mereu sufletul petrecerii, cel care făcea glume la orice masă de familie, cel care știa să mă facă să râd chiar și când ploua cu găleata afară. Dar acum, în fața adevărului crud — că nu putea avea copii —, tot ce rămăsese din el era un băiat speriat, ascuns după fusta mamei.

— Dar nu e corect, Radu! Nu pot să port eu povara asta! E mama ta, nu a mea! am izbucnit, simțind cum mi se strânge inima de furie și neputință.

El a tăcut. Știam că nu va avea curajul să-i spună. Mama lui, doamna Viorica, era o prezență copleșitoare. Încă din prima zi în care am pășit în casa lor din Drumul Taberei, am simțit că nu sunt binevenită. Mă privea mereu cu suspiciune, ca și cum aștepta să greșesc ceva. „Să nu uiți să-i pui șosete groase lui Radu, răcește repede la picioare!” sau „Să nu-l lași să mănânce prea târziu!” — sfaturi care se transformau rapid în reproșuri dacă nu le urmam întocmai.

Când am aflat că nu putem avea copii, am simțit că lumea mea se prăbușește. Nu pentru că visam la o casă plină de râsete de copii — deși visam — ci pentru că știam cât de mult conta asta pentru familia lui Radu. În fiecare duminică la masa lor, discuțiile se învârteau în jurul nepoților altora: „Uite ce frumos crește băiatul lui Sorin!”, „Să vezi ce isteață e fetița lui Mariana!”. Iar eu și Radu tăceam, cu zâmbete forțate.

După luni de analize și speranțe spulberate, doctorul ne-a spus adevărul: infertilitate masculină. Radu a plâns atunci, pentru prima dată în fața mea. Dar după aceea s-a închis în el și a lăsat totul pe umerii mei.

— Ana, te rog… Tu știi să vorbești mai bine cu ea. Eu… nu pot. Dacă îi spun eu, o să creadă că sunt slab. O să mă urască.

— Și dacă îi spun eu? Ce crezi că va face? O să mă urască pe mine!

A doua zi, doamna Viorica a venit pe neașteptate la noi acasă. A intrat fără să bată la ușă — avea cheia de rezervă, desigur — și a început să inspecteze bucătăria.

— Ce-i cu fața asta tristă, Ana? Nu-mi spune că iar l-ai certat pe băiatul meu!

Radu s-a retras în dormitor ca un copil pedepsit. Am rămas singură cu ea, simțind cum mi se strânge stomacul.

— Doamnă Viorica… trebuie să vă spun ceva important…

Ea s-a oprit din frecat chiuveta și m-a privit cu ochii ei mici și ascuțiți.

— Ce s-a întâmplat? Sunteți însărcinată?

Mi-am mușcat buza. Am simțit un val de rușine și furie.

— Nu… Nu putem avea copii. Am făcut analize… problema e la Radu.

Pentru o clipă, timpul s-a oprit. Apoi a început să țipe:

— Nu se poate! Băiatul meu? Ești sigură că nu e altceva la mijloc? Poate ai tu o problemă și dai vina pe el!

Am simțit cum îmi ard obrajii. M-am ridicat brusc de pe scaun.

— Doamnă Viorica, am fost la doctor împreună! Nu e vina nimănui! Dar trebuie să acceptăm situația…

A ieșit trântind ușa și l-am auzit strigându-l pe Radu:

— Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Cum ai putut să mă faci de râs?

Radu a ieșit din cameră cu ochii roșii și privirea pierdută. Nu a spus nimic. Nici mie, nici ei. Doar s-a așezat pe canapea și a privit în gol.

Din ziua aceea, relația noastră s-a schimbat radical. Doamna Viorica venea tot mai des, făcea ordine prin casă, gătea pentru Radu și mă ignora complet. Într-o seară, când am ajuns acasă după serviciu, i-am găsit pe amândoi la masă. Ea îi punea supa în farfurie ca unui copil bolnav.

— Ana, poate ar trebui să te gândești dacă ești femeia potrivită pentru fiul meu… Poate ar trebui să-l lași să-și găsească fericirea altundeva.

Radu tăcea. Nici măcar nu ridica privirea spre mine.

Au urmat luni de tăcere și răceală între noi. Orice încercare de apropiere era blocată de prezența ei sau de zidul pe care Radu îl ridicase între noi. M-am simțit singură în propria mea casă.

Într-o noapte, după ce am plâns ore întregi pe balconul rece, am luat decizia: trebuia să plec. Nu mai eram soția lui Radu; eram doar o umbră între el și mama lui.

Când i-am spus că vreau divorțul, Radu a început să plângă din nou.

— Ana… te rog… Nu mă lăsa singur cu ea…

Dar era prea târziu. Nu mai aveam puterea să lupt cu o mamă care nu voia să-și lase băiatul să fie bărbat și cu un soț care nu voia să fie decât copilul mamei sale.

Acum, după ani de zile, încă mă întreb: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin? Câți dintre noi ne pierdem vocea încercând să mulțumim pe alții? Poate că uneori curajul adevărat e să spui „ajunge”.