Între două iubiri: Mama mea vrea să ne ajute să avem o casă, dar soțul meu vrea să salveze viața tatălui său

— Nu pot să cred că iar ne-au crescut chiria! Vlad, nu mai suport! am izbucnit, trântind factura pe masa din bucătăria noastră mică, cu gresia ciobită și mirosul veșnic de cartofi prăjiți de la vecini.

Vlad a oftat adânc, fără să-și ridice privirea din laptop. — Ce vrei să fac? Nu e ca și cum avem de unde să scoatem bani pentru altceva. Știi bine că salariul meu abia acoperă cheltuielile.

M-am așezat lângă el, cu ochii în lacrimi. — Mama mi-a spus azi că ne poate da bani pentru avansul la o garsonieră. Nu mult, dar destul cât să nu mai stăm cu frica-n sân că ne dă cineva afară.

Vlad a închis laptopul brusc. — Și tata? Ce facem cu el? Ai uitat că are nevoie de tratament? Că dacă nu-l ajutăm acum, poate nu mai apucă să vadă primăvara?

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Tata lui Vlad fusese diagnosticat cu cancer la plămâni. De luni de zile, tot ce câștigam se ducea pe drumuri la spital, medicamente și analize. Dar și eu visam la un loc al nostru, unde fetița noastră, Ilinca, să nu mai doarmă cu urechea la scandalurile vecinilor sau să se teamă că mâine trebuie să-și mute jucăriile într-o altă casă străină.

— Vlad, mama nu ne-a dat banii ca să-i dăm mai departe. A zis clar: „Sunt pentru voi, să aveți un acoperiș al vostru.” Nu pot s-o mint.

El s-a ridicat nervos. — Și eu ce fac? Îl las pe tata să moară? Tu ai putea trăi cu asta?

Am tăcut. M-am dus în camera Ilincăi și am privit-o cum desenează pe peretele scorojit. „Mami, când o să avem și noi o casă frumoasă ca la desene?” mă întrebase ieri. I-am promis că într-o zi vom avea.

Seara, când Vlad a ieșit la o plimbare ca să se calmeze, am sunat-o pe mama.

— Mamă, Vlad vrea să-i dăm banii tatălui lui pentru tratament. Ce să fac?

Mama a tăcut o clipă. — Draga mea, știu că e greu. Dar gândește-te și la Ilinca. Voi aveți nevoie de stabilitate. Eu ți-am dat banii ca să nu mai trăiești cu frica zilei de mâine.

— Dar dacă nu-l ajutăm pe tata lui Vlad?

— Nu poți salva pe toată lumea, Ana. Trebuie să-ți protejezi familia ta întâi.

Am închis telefonul plângând. Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Vlad s-a întors târziu și nu mi-a vorbit deloc.

A doua zi, la micul dejun, Ilinca a întrebat inocent:

— Tati, când mergem la bunicul? Mi-e dor de el.

Vlad a oftat și i-a zâmbit forțat. — Curând, puiule.

După ce a plecat la serviciu, am găsit pe masă o scrisoare de la el:

„Ana,
Nu vreau să te pun într-o situație imposibilă. Știu cât îți dorești un cămin al nostru. Dar tata e tot ce mi-a rămas din familie. Dacă moare și n-am făcut tot ce puteam… n-o să mă iert niciodată. Te rog, gândește-te bine.”

Am simțit că mă sufoc între două lumi: familia mea de acum și familia lui Vlad care se destramă sub ochii noștri.

În acea după-amiază am mers la spital cu Ilinca. Bunicul ei era slab, cu ochii stinși, dar când a văzut-o s-a luminat tot chipul.

— Suflețelul meu! Ce faci tu?

Ilinca i-a întins un desen: „Casa noastră”.

— Bunicule, când te faci bine vii la noi acasă?

El a zâmbit trist. — Poate… dacă mă fac bine.

Pe drum spre casă am plâns în tăcere. Cum puteam alege între visul nostru și viața unui om?

Seara am stat cu Vlad la masă fără să vorbim. La un moment dat am izbucnit:

— Vlad, nu pot decide singură! Dacă îi dăm banii tatălui tău și nu reușește tratamentul? Dacă pierdem și șansa asta?

El a dat din cap încet. — Știu… Dar dacă îl salvăm?

— Și dacă nu-l salvăm? Rămânem fără nimic…

A doua zi am mers împreună la mama. Ea ne-a privit pe amândoi cu ochii umezi:

— Dragii mei, eu v-am dat banii ca să vă fie vouă mai bine. Dar dacă simțiți că trebuie să-i folosiți altfel… nu mă supăr. Doar să nu vă certați între voi.

Am ieșit din bloc ținându-l pe Vlad de mână. Pe drum n-am vorbit deloc.

În acea seară am decis: jumătate din bani pentru tratamentul tatălui lui Vlad, jumătate pentru avansul la garsonieră. Nu era soluția perfectă, dar era singura care ne lăsa sufletul împăcat.

Tatăl lui Vlad a început tratamentul nou, iar noi am găsit o garsonieră micuță într-un cartier liniștit. Nu era visul nostru complet, dar era un început.

Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau doar am încercat să împac pe toată lumea fără să rezolv nimic cu adevărat. Poate că viața e doar o succesiune de compromisuri dureroase… Voi ce ați fi ales în locul meu? Cum poți ști când e timpul să pui familia ta pe primul loc?