Casa mea, ultimul meu bastion: O poveste despre singurătate, trădare și dreptul la propriul destin

— Nu-mi pasă dacă nu vrei să vii la Paște, Mariana! Dar să știi că nu e frumos să stai singură acolo, în casa aia mare, când noi suntem familie! Glasul răstit al verișoarei mele, Lidia, răsună în telefon, ca un ecou al reproșurilor pe care le-am tot auzit în ultimii ani. Îmi strâng halatul pe mine și privesc pe fereastră cum ploaia spală curtea. Mă simt ca o statuie uitată într-un colț de muzeu, admirată doar pentru valoarea ei materială.

Nu am copii. Nici soț nu mai am. Cândva, credeam că viața mea va fi altfel. Că voi avea o familie mare, cu râsete de copii alergând prin curte și miros de cozonac în fiecare sărbătoare. Dar totul s-a năruit într-o după-amiază de toamnă, când l-am găsit pe Sorin, bărbatul pe care îl iubeam de douăzeci de ani, cu altcineva în patul nostru. Am simțit atunci cum se rupe ceva în mine, ceva ce nu s-a mai reparat niciodată.

După divorț, rudele au început să mă viziteze mai des. Nu pentru că le-ar fi păsat de mine, ci pentru că eram singura din familie cu o casă mare, moștenită de la părinți. La început am crezut că exagerez, dar discuțiile lor despre „ce va fi când Mariana nu va mai fi” au devenit tot mai dese și mai directe. M-au întrebat dacă am făcut testament, dacă nu vreau să mă mut la un azil ca să nu rămân singură, dacă nu mi-ar fi mai bine să vând casa și să împărțim banii.

— Mariana, gândește-te la noi! Suntem singura ta familie! Nu vrei să lași ceva nepoților? — insista Lidia într-o zi, în timp ce îmi răscolea dulapurile sub pretextul că mă ajută la curățenie.

Am început să mă simt ca o pradă. Fiecare vizită era o inspecție: cât de sănătoasă mai sunt, dacă am început să uit lucruri, dacă am nevoie de ajutor la cumpărături sau la medic. Dar niciodată nu veneau fără să plece cu ceva: o vază veche, un covor persan, o icoană din copilăria mea. Am încercat să le spun că nu sunt pregătită să împart nimic, dar privirile lor spuneau totul: „Nu-i nimic, ai timp să te răzgândești.”

Într-o seară friguroasă de iarnă, am stat la masa din bucătărie și am scris un testament. Nu pentru ei. Am decis să las casa unei fundații care ajută copiii abandonați. Am simțit o ușurare ciudată când am semnat hârtia aceea. Era ca și cum îmi recâștigam controlul asupra vieții mele.

— Mariana, tu chiar vrei să mori singură? — m-a întrebat unchiul meu Ion într-o zi, cu o privire de milă falsă.
— Mai bine singură decât printre hiene, i-am răspuns fără să clipesc.

Nu m-au iertat niciodată pentru răspunsul ăsta. Au început să mă bârfească prin sat: că sunt zgârcită, că am înnebunit de la atâta singurătate, că sigur ascund bani prin casă. Au încercat chiar să mă convingă să semnez niște acte „ca să fie totul în regulă”. Am refuzat politicos, apoi categoric.

Într-o zi, Lidia a venit cu fiica ei adolescentă și a început să fotografieze camerele casei.
— Ce faci? — am întrebat-o.
— Fac poze pentru Instagram! — a zis fata râzând.
Dar am văzut cum Lidia îi șoptește: „Asta va fi camera ta după ce…”

Am simțit un fior rece pe șira spinării. M-am hotărât atunci să schimb yala de la poartă și să nu mai primesc pe nimeni fără anunț prealabil. Vecina mea, tanti Viorica, m-a întrebat dacă nu mi-e frică să stau singură.
— Mi-e mai frică de cei care spun că-mi sunt familie decât de singurătate, i-am spus.

În fiecare seară, mă plimb prin camerele casei mele și îmi aduc aminte de copilărie: cum alergam desculță prin grădină, cum mama făcea dulceață de vișine și tata repara gardul. Casa asta e tot ce mi-a rămas dintr-o viață pe care am pierdut-o puțin câte puțin. Nu pot s-o las pe mâna celor care n-au știut niciodată ce înseamnă dragostea adevărată sau sacrificiul.

Într-o zi ploioasă de aprilie, am primit o scrisoare recomandată: rudele mele contestau testamentul. M-au dat în judecată pe motiv că nu sunt în toate facultățile mintale. Am plâns toată noaptea aceea. Nu pentru că mi-ar fi fost teamă de proces sau de pierderea casei, ci pentru că mi-am dat seama cât de puțin valorează sufletul unui om atunci când banii sunt la mijloc.

La tribunal am stat dreaptă și am spus:
— Nu vă datorez nimic. Nici dragoste cu forța, nici averea părinților mei. Casa asta va ajunge la niște copii care chiar au nevoie de ea.
Judecătorul m-a privit lung și a dat dreptate testamentului meu.

Acum stau pe prispa casei și ascult liniștea. Poate că nu voi avea niciodată nepoți care să-mi spună „bunica”, dar știu că undeva niște copii vor găsi aici adăpost și speranță.

Mă întreb uneori: Oare cât valorează o viață? E drept ca familia să-ți ceară totul doar pentru că poartă același sânge? Sau avem dreptul să ne alegem singuri cui lăsăm ceea ce iubim cel mai mult?