Umbra unui nume: Povestea Mariei

— Mamă, de ce nu am poze cu mine mică? De ce nu există niciun album cu botezul meu?
Vocea mea tremura, iar privirea mamei s-a oprit pentru o clipă pe mâinile ei, care frământau colțul feței de masă. Era o după-amiază de iarnă, iar lumina palidă a soarelui se strecura printre perdele, desenând umbre pe fața ei. Aveam 65 de ani și, pentru prima dată, simțeam că nu mai pot trăi cu întrebările care mă măcinau de decenii.

Totul a început cu o scrisoare primită de la notar. O moștenire neașteptată, un apartament vechi din centrul Brașovului, lăsat de o femeie pe nume Carmen Ionescu. Numele nu-mi spunea nimic. Am întrebat-o pe mama, iar ea a tăcut. Apoi, după câteva zile de insistențe, a izbucnit: „Nu ești fata noastră biologică, Maria. Te-am adoptat când aveai doar câteva luni.”

Am simțit cum lumea se prăbușește sub mine. Toate certitudinile mele – rădăcinile, amintirile, chiar și chipul din oglindă – s-au transformat într-o ceață groasă. Am ieșit din casă fără să știu unde merg. Am rătăcit pe străzi, încercând să-mi adun gândurile. Cum să accepți că tot ce ai știut despre tine e o minciună?

Câteva zile mai târziu, am găsit curajul să deschid testamentul. Carmen Ionescu era mama mea biologică. În scrisoarea lăsată spunea: „Iartă-mă că nu am fost lângă tine. Am făcut ce am crezut că e mai bine pentru tine.” Am început să caut răspunsuri. Am mers la arhive, am vorbit cu vecini bătrâni din cartierul unde crescuse Carmen. Așa am aflat adevărul: mama mea era de origine hispanică, venită în România în anii ’50 ca studentă la medicină. S-a îndrăgostit de un român, dar familia lui nu a acceptat-o niciodată. Când a rămas însărcinată, a fost forțată să mă dea spre adopție.

Am privit lung poza ei găsită într-o cutie veche: păr negru, ochi mari și calzi, piele măslinie. Nu semăn deloc cu părinții mei adoptivi – niciodată nu mi-am pus problema asta până atunci. Dar acum totul avea sens: privirile ciudate ale rudelor la mesele de sărbători, glumele despre „tenul meu exotic”, faptul că nu m-am simțit niciodată complet „de-a lor”.

— De ce nu mi-ați spus niciodată adevărul? am întrebat-o pe mama adoptivă într-o seară, cu vocea frântă.
— Am vrut să te protejăm. Să ai o viață normală. Să nu te simți diferită.
— Dar tocmai asta m-a făcut să mă simt mereu străină…

Tata a tăcut mult timp. Într-un târziu a spus:
— Ne-a fost teamă că ne vei urî dacă vei afla.

Am plâns toți trei în acea seară. Pentru prima dată, am simțit că suntem sinceri unii cu alții.

Dar liniștea nu a venit ușor. Fratele meu, Mihai, mi-a spus la telefon:
— Maria, tu ești sora mea orice ar fi! Nu contează sângele.
Dar eu simțeam că trebuie să aflu cine sunt cu adevărat.

Am început să citesc despre cultura hispanică, să ascult muzică spaniolă, să încerc rețete din țara mamei mele biologice. M-am înscris la cursuri de limbă spaniolă la Casa de Cultură. La început mă simțeam ridicol – o bătrână care încearcă să-și găsească rădăcinile la 65 de ani! Dar fiecare cuvânt nou învățat era ca o piesă dintr-un puzzle pierdut.

Într-o zi, la cursuri, am cunoscut-o pe Ana-Maria, o femeie de vârsta mea care trăise ani buni în Spania. Am povestit ore întregi despre familie, dor și regrete.
— Știi, Maria, sângele nu minte niciodată. Poate că ai trăit ca româncă toată viața, dar sufletul tău știe cine ești.

Am început să visez la Carmen – la cum ar fi fost dacă m-ar fi crescut ea. Dacă aș fi vorbit spaniola din copilărie, dacă aș fi avut alt nume… Dar apoi mă uitam la părinții mei adoptivi și simțeam recunoștință pentru tot ce mi-au oferit.

Conflictele nu au lipsit. La o masă de familie, cumnata mea a spus:
— Acum ce faci? Îți schimbi numele? Îți cauți rudele prin Spania?
— Nu știu încă ce voi face… dar vreau să aflu cine sunt.
— Noi suntem familia ta! Nu uita asta!

Am simțit furie și tristețe. De ce trebuie să aleg între două lumi? De ce nu pot fi și româncă și hispanică?

Într-o zi am găsit o scrisoare veche de la Carmen către părinții mei adoptivi: „Aveți grijă de fetița mea. Sper să-i spuneți cine este când va fi pregătită.”

Am mers la cimitirul din Brașov unde era înmormântată Carmen. Am stat ore întregi lângă mormântul ei, vorbind cu ea în gând:
— Mamă… îți mulțumesc că mi-ai dat viață și că ai avut curajul să mă lași pe mâini bune. Te iert.

Acum încerc să împac cele două jumătăți din mine: Maria cea crescută în România comunistă, cu frici și lipsuri, și Maria cea care visează la soarele Spaniei și la poveștile nespuse ale mamei sale biologice.

M-am împăcat cu părinții mei adoptivi și le-am spus că îi iubesc pentru tot ce au făcut pentru mine. Dar am început și să port brățara roșie pe care Carmen mi-a lăsat-o – un simbol al rădăcinilor mele pierdute și regăsite.

M-am întrebat adesea: Cine sunt eu cu adevărat? Sunt suma poveștilor care mi-au fost ascunse sau a celor pe care le-am trăit? Poate că identitatea nu e ceva fix – poate că suntem mereu în căutare… Voi ce credeți? V-ați întrebat vreodată cine sunteți cu adevărat?