Doi ani de căsnicie: Între iubire și sacrificiu, când trecutul nu vrea să plece

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el încerca să-și scoată pantofii la ușă. Mirosea a ploaie și a frustrare, iar garsoniera noastră părea mai mică ca niciodată.

Radu s-a oprit în prag, cu ochii lui obosiți, aceiași ochi care m-au făcut să cred că pot iubi un bărbat cu trecut. — Ce s-a întâmplat acum, Irina? a întrebat el, de parcă nu știa deja răspunsul.

Mi-am strâns brațele în jurul corpului, încercând să-mi țin inima la loc. — Ana vine peste două zile. Și nu avem loc. Nu avem spațiu nici pentru noi doi, darămite pentru ea! Și… și eu nu știu dacă pot să fiu mama de rezervă pe care o așteaptă toată lumea!

A tăcut. Tăcerea lui era cel mai greu de suportat. M-am așezat pe marginea patului, privind la hainele aruncate pe scaun, la masa plină de cursuri și facturi neplătite. Am simțit cum mă sufoc.

— Irina, știi cât de mult contează Ana pentru mine. E singurul lucru bun care mi-a rămas din tot ce-am pierdut… a spus el încet.

Mi-am mușcat buza. Știam. Știam prea bine. Dar nimeni nu vorbește despre cât de greu e să intri într-o familie deja începută. Nimeni nu-ți spune că vei simți mereu că ești pe locul doi, că orice gest al tău va fi comparat cu al fostei soții, că orice zâmbet al copilului va purta amintirea unei alte femei.

Prima dată când am întâlnit-o pe Ana, avea 17 ani și mă privea ca pe o intrusă. — Tu ești noua prietenă a lui tata? m-a întrebat fără să clipească. Am dat din cap și am încercat să zâmbesc. — Da, eu sunt Irina.

A ridicat din umeri și s-a întors spre telefonul ei. M-am simțit invizibilă.

Acum urma să vină să stea cu noi. Pentru facultate, spunea Radu. Pentru că „la mama nu se poate”, pentru că „e mai aproape de universitate”. Dar eu știam adevărul: Ana voia să-l recucerească pe tatăl ei. Să-l aibă doar pentru ea.

În noaptea aceea n-am dormit. M-am perpelit pe salteaua veche, ascultând respirația grea a lui Radu. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit alegând un bărbat cu copil mare și trecut greu. Dacă nu cumva meritam și eu o poveste simplă.

Două zile mai târziu, Ana a intrat în garsonieră cu două valize și un rucsac. — Salut! a spus scurt. S-a uitat la mine ca la o colegă de apartament, nu ca la o mamă vitregă.

— Bun venit, Ana! am încercat eu să par caldă.

— Unde pun lucrurile? a întrebat ea sec.

Radu s-a grăbit să-i arate colțul pe care îl pregătisem împreună: un pat pliant lângă bibliotecă, rafturi goale pentru cărți, o pătură nouă cumpărată special pentru ea. Ana n-a zis nimic. A început să despacheteze în tăcere.

Seara am mâncat împreună. Eu am gătit paste cu sos alb, rețeta preferată a lui Radu. Ana a împins farfuria deoparte după două înghițituri.

— Nu-ți place? am întrebat-o timid.

— Mama face altfel pastele astea, a zis ea fără să mă privească.

Radu a tușit stânjenit. Eu am simțit cum mi se strânge stomacul.

Zilele au trecut greu. Ana venea târziu de la cursuri și se închidea în cameră cu laptopul. Radu încerca să fie mediatorul perfect: „Hai să ieșim toți trei la film”, „Irina a făcut prăjitură”, „Ana are nevoie de liniște pentru examene”. Eu eram mereu între două fronturi: soția care vrea să fie acceptată și femeia care simte că pierde totul.

Într-o seară, când Radu era la serviciu și Ana învăța la masă, am încercat din nou:

— Ana, dacă ai nevoie de ceva… orice… poți să-mi spui.

A ridicat ochii spre mine pentru prima dată cu adevărat.

— Nu trebuie să te străduiești atât de mult. Nu ești mama mea.

Am simțit lacrimile urcându-mi în gât. — Știu… dar poate putem fi prietene?

A oftat și s-a întors la laptop.

În acea noapte am plâns în baie, cu apa curgând peste obraji ca să nu mă audă nimeni. M-am întrebat dacă nu cumva iubirea mea pentru Radu e prea mică pentru sacrificiul ăsta uriaș.

Au urmat certuri tăcute cu Radu: despre spațiu, despre bani, despre faptul că nu mai aveam intimitate niciodată. — E doar o perioadă grea, Irina! O să treacă! spunea el mereu.

Dar nu trecea nimic. M-am simțit tot mai singură în propria casă.

Într-o duminică dimineață, când Ana era plecată la bibliotecă și Radu citea ziarul pe balcon, m-am uitat lung la el:

— Radu… tu mă mai vezi? Sau sunt doar femeia care face curat și gătește?

S-a uitat la mine surprins. — Irina… te iubesc! Dar trebuie să înțelegi că Ana are nevoie de mine acum mai mult ca oricând!

— Și eu? Eu când am voie să am nevoie de tine?

A tăcut din nou.

M-am ridicat și am ieșit din casă fără să spun nimic. Am mers pe stradă ore întregi, printre blocurile gri ale Bucureștiului, încercând să-mi adun gândurile. Oare chiar sunt egoistă? Oare chiar nu pot accepta că iubirea vine la pachet cu sacrificii?

Când m-am întors acasă, Ana era deja acolo. M-a privit lung și mi-a spus încet:

— Știu că nu e ușor nici pentru tine…

Am zâmbit trist. — Poate nici pentru tine…

Am stat amândouă în tăcere câteva minute. Poate era un început.

Acum scriu aceste rânduri și mă întreb: cât poți sacrifica din tine pentru o familie care nu va fi niciodată doar a ta? Oare merită să lupți pentru iubire când simți că pierzi tot ce ai fost vreodată?