Între datorie și libertate: Povestea unei mame care a uitat de ea însăși

— Nu mai poți continua așa, Mariana! Ți-ai crescut fetele să creadă că totul li se cuvine.

Cuvintele Mariei, prietena mea din copilărie, mi-au răsunat în minte ca un ecou necruțător. Stăteam pe terasa casei mele din satul natal, cu o cafea amară în față și cu ochii pierduți spre grădina unde, cândva, alergau două fetițe cu codițe — Ana și Ioana, fiicele mele. Acum erau femei în toată firea, fiecare cu familia ei, dar parcă mai dependente ca niciodată de mine.

— Nu e adevărat, am șoptit, dar vocea mea suna fals chiar și pentru mine. Am muncit pentru ele, am vrut să le fie bine…

Maria m-a privit cu blândețe, dar și cu o urmă de reproș:

— Și ce-ai obținut? Două familii care nu-și vorbesc decât când e vorba de bani. Soții lor se ceartă pe orice: cine primește mai mult, cine are dreptul la mașina ta când vii acasă, cine merită să stea la tine vara…

Am simțit cum mi se strânge inima. Era adevărat. De când mă întorceam vara din Italia, casa mea devenea câmp de bătălie. Ana și Ioana se salutau politicos, dar privirile lor erau reci. Soții lor, Marius și Sorin, abia dacă își vorbeau. Copiii — nepoții mei — simțeau tensiunea și se retrăgeau în camerele lor cu telefoanele.

Într-o seară, după o altă ceartă legată de cine să primească banii pentru renovarea apartamentului, am izbucnit:

— Ajunge! Nu mai pot! Nu mai vreau să fiu banca voastră!

Ana a ridicat din sprâncene:

— Dar tu ai zis mereu că ne ajuți! Că pentru asta muncești!

Ioana a oftat:

— Dacă nu ne ajuți tu, cine s-o facă? Sorin abia are salariu, iar Marius e mereu între două joburi…

— Poate că e timpul să vă descurcați singure, am spus încet. Poate că v-am făcut un rău ținându-vă mereu sub aripa mea.

A urmat o tăcere grea. Am văzut pentru prima dată frica în ochii lor — frica de necunoscut, de responsabilitate.

Noaptea aceea n-am dormit. M-am plimbat prin casă, atingând fotografii vechi: Ana la serbarea de la grădiniță, Ioana la balul de absolvire. Mi-am amintit cum plângeam în fiecare seară în Italia, dorindu-mi să fiu lângă ele. Cum trimiteam fiecare bănuț acasă, crezând că așa le arăt dragostea.

Dar dragostea mea devenise o povară.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Ioana în bucătărie.

— Mamă… tu chiar vorbeai serios aseară?

— Da, Ioana. Nu mai pot continua așa. Vreau să trăiesc și eu puțin pentru mine. Să merg la teatru, să citesc o carte fără să mă gândesc la facturile voastre.

A izbucnit în plâns:

— Dar eu nu știu cum să mă descurc fără tine…

Am strâns-o în brațe:

— O să înveți. E timpul.

Ana a reacționat altfel. A venit spre mine furioasă:

— Deci acum ne abandonezi? După ce ne-ai obișnuit așa?

— Nu vă abandonez. Vreau doar să fiți independente. Să nu vă mai certați pentru ce vă dau eu.

Marius a intervenit:

— Mariana, eu zic că exagerezi. Fără ajutorul tău nu ne descurcăm!

— Atunci găsiți soluții împreună. Poate vă apropiați din nou ca surori dacă nu mai aveți motiv de rivalitate.

Au urmat zile tensionate. Fetele nu mi-au vorbit aproape deloc. Simțeam vinovăție și eliberare în același timp. Mergeam prin sat și lumea mă întreba:

— Ce faci acasă atâta timp? Nu te mai întorci la muncă?

— Nu știu încă… Poate că nu.

Într-o după-amiază am primit un telefon de la Maria:

— Mariana, ai făcut bine. O să doară la început, dar poate așa își dau seama ce contează cu adevărat.

Am început să ies la plimbare prin pădurea din apropiere. Am redescoperit liniștea. Am citit romane pe care le lăsasem uitate pe rafturi. Am început să pictez din nou — pasiunea mea din tinerețe.

După două săptămâni, Ana a venit la mine cu o cutie de prăjituri.

— Mamă… am vorbit cu Ioana. Ne-am dat seama că ne-am purtat urât una cu alta. Poate că ai dreptate… Poate că trebuie să încercăm să fim surori înainte de toate.

Am plâns împreună. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că suntem din nou o familie.

Dar știu că drumul e lung. Știu că va fi greu pentru ele să se desprindă de obiceiul dependenței. Știu că voi fi tentată mereu să intervin.

Dar acum mă întreb: oare câte mame ca mine au uitat să trăiască pentru ele însăși? Câte sacrificii sunt prea multe? Și când e momentul să spui „ajunge”? Poate voi găsi răspunsul împreună cu voi…