O viață între două lozuri: Povestea lui Gheorghe din Bacău

— Tataie, tu chiar crezi că banii pot cumpăra fericirea? întrebă Mara, nepoata mea cea mică, cu ochii mari și sinceri, în timp ce mă privea cum număr banii primiți de la Loteria Română. Mâinile îmi tremurau, iar inima bătea atât de tare încât simțeam că o să-mi sară din piept. Era o dimineață geroasă de ianuarie, iar magazinul meu de la colțul străzii era plin de oameni curioși și invidioși. Tocmai vândusem un bilet câștigător la loterie — cel mai mare premiu din istoria orașului nostru. Pentru asta, Loteria mi-a dat un bonus de 1,5 milioane de lei.

Nu-mi venea să cred. După 40 de ani de muncă, după ce am crescut 4 copii și 12 nepoți, după ce am rămas văduv și am tras din greu să țin familia unită, viața îmi arunca acum această sumă uriașă în brațe. Dar odată cu ea, au venit și problemele.

— Gheorghe, trebuie să ne gândim bine ce facem cu banii ăștia, mi-a spus fiul meu cel mare, Lucian, la doar câteva ore după ce vestea s-a răspândit ca focul prin tot Bacăul. — Să nu-i risipești pe prostii! Să investim! Să luăm apartamente! Să ne asigurăm viitorul copiilor!

— Tata, eu zic să-ți iei o vacanță! Să vezi marea! Să te bucuri și tu de viață! a intervenit Andreea, fiica mea cea mică, mereu visătoare și plină de idei.

— Dar să nu uiți de biserică, Gheorghe! a adăugat sora mea, Maria, care tocmai intrase pe ușă cu o pungă de colivă. — Dumnezeu ți-a dat norocul ăsta ca să faci bine!

M-am uitat la ei și am simțit cum mă apasă greutatea acelor bani. Toți aveau dreptate și totuși nimeni nu vedea ce simțeam eu cu adevărat: frica. Frica să nu stric tot ce am construit. Frica să nu-i dezamăgesc. Frica să nu mă pierd pe mine însumi.

În zilele următoare, telefoanele nu mai tăceau. Rude îndepărtate pe care nu le mai văzusem de ani buni mă sunau brusc să mă felicite și să-mi amintească de vremurile când le dădeam o pâine pe datorie. Prietenii din tinerețe apăreau la magazin cu zâmbete largi și povești despre cât de greu le merge. Chiar și preotul satului a venit într-o zi să-mi spună cât de mult ar ajuta o donație pentru acoperișul bisericii.

Într-o seară, după ce am închis magazinul, am găsit-o pe Mara stând pe scări cu ochii în lacrimi.

— Ce s-a întâmplat, puiule? am întrebat-o.

— Toți copiii râd de mine la școală că bunicul meu e milionar și că o să le cumpărăm telefoane noi la toți… Eu nu vreau asta! Eu vreau doar să fim ca înainte…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am așezat lângă ea și am strâns-o în brațe.

— Știi ceva? Nici eu nu vreau să ne schimbăm. Dar uneori viața ne pune la încercare tocmai când credem că am trecut prin toate…

A doua zi dimineață, Lucian a venit hotărât:

— Tata, trebuie să semnezi niște acte. Am vorbit cu un notar. Facem o firmă pe numele nostru toți copiii. Așa e cel mai sigur!

— Dar dacă eu vreau să dau bani și la alții? La vecini? La oameni necăjiți? am întrebat eu.

— Tata, gândește-te la familie! La noi! Nu la alții!

M-am simțit prins ca într-o capcană. Familia mea se certa pentru bani înainte ca eu să apuc să mă bucur măcar o zi de liniște. În fiecare seară mă uitam la poza soției mele, Ileana, și îi vorbeam în gând:

— Ce-ai fi făcut tu? Ai fi împărțit totul sau ai fi păstrat pentru ai noștri?

Într-o duminică am decis să fac ceva ce nu mai făcusem niciodată: am chemat toată familia la masă și le-am spus:

— Ascultați-mă bine! Banii ăștia nu sunt blestemul nostru dacă știm să-i folosim cu cap. O parte îi vom pune deoparte pentru voi, copiii mei. O parte îi vom da celor care chiar au nevoie: la spitalul din oraș, la școala unde merge Mara, la biserică. Și o parte o voi păstra pentru mine — să pot trăi fără griji la bătrânețe.

A urmat o tăcere apăsătoare. Unii au oftat nemulțumiți, alții au dat din cap aprobator. Dar eu știam că am făcut ceea ce trebuia.

Au trecut luni de atunci. Magazinul merge mai bine ca niciodată, dar oamenii mă privesc altfel — unii cu respect, alții cu invidie sau suspiciune. Familia mea încă mai are discuții aprinse despre bani, dar încet-încet au început să înțeleagă că averea adevărată e liniștea sufletului.

Uneori mă întreb: oare banii chiar ne schimbă sau doar scot la iveală cine suntem cu adevărat? Voi ce ați fi făcut în locul meu?