Înghesuiți sub același acoperiș: Povestea unei familii într-o garsonieră din București

— Raluca, nu mai pot! Nu mai pot să mă prefac că totul e în regulă!
Vocea mamei răsună ascuțit în spațiul minuscul al garsonierei noastre. E ora 7 dimineața, iar Luca tocmai s-a trezit și începe să plângă pentru că nu găsește jucăria preferată. Vlad oftează și se întoarce cu fața la perete pe canapeaua extensibilă, încercând să ignore haosul. Eu mă simt prinsă ca într-o capcană: între nevoile copilului, ale soțului și ale mamei mele, care de două săptămâni locuiește cu noi după ce a fost evacuată din apartamentul social.

Nu mi-am imaginat niciodată că la 32 de ani voi împărți o singură cameră cu trei persoane. Când am aflat că mama nu mai are unde să stea, am simțit că nu am de ales. Cum să o las pe drumuri? Dar nici nu mi-am imaginat cât de greu va fi. Fiecare colțișor al camerei e ocupat: patul extensibil pe care dorm eu și Vlad, pătuțul lui Luca lipit de perete, dulapul vechi care scârțâie la fiecare deschidere și masa rabatabilă unde încercăm să mâncăm toți patru.

— Mamă, te rog… încearcă să nu mai țipi la Vlad. Și el e obosit, și el muncește mult…
— Dar tu nu vezi? Nu vezi că nu mai avem aer aici? Eu nu pot să dorm, copilul plânge toată noaptea, Vlad se uită urât la mine… Parcă aș fi un intrus!

Mă doare să o aud spunând asta. Știu că nu-i ușor nici pentru ea. A pierdut totul într-o clipă: apartamentul modest din Rahova, prietenii din bloc, rutina ei. Acum stă toată ziua pe canapea, citește ziare vechi sau se uită la televizor cu sonorul dat încet, ca să nu-l deranjeze pe Vlad când lucrează de acasă.

Luca aleargă printre picioarele noastre cu un camion de plastic. Se împiedică de picioarele mesei și izbucnește în lacrimi. Mama oftează teatral:

— Dacă am avea măcar două camere…
— Știu, mamă. Dar știi bine că nu ne permitem. Chiria e cât două salarii minime.
— Poate ar trebui să-l rogi pe Vlad să-și caute un serviciu mai bun!

Vlad aude și se ridică brusc:

— Nu e vina mea că suntem aici! Și eu aș vrea mai mult! Dar cine ne angajează pe amândoi cu copil mic și cu mama ta pe cap?

Tensiunea plutește în aer ca un nor greu. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Nu vreau să-l sperii pe Luca.

Seara, după ce adoarme copilul (între noi doi pe canapea), încerc să vorbesc cu Vlad.

— Poate găsim o soluție… Poate o chirie mai ieftină la periferie?
— Și cum ajungem la serviciu? Cu două autobuze și metroul? Luca la grădiniță? Mama ta cum se descurcă singură dacă rămâne aici?

Îmi dau seama că orice alegere ar fi o renunțare la ceva important. Mă simt vinovată față de toți: față de mama mea care a pierdut totul, față de Vlad care nu mai are intimitate, față de Luca care crește fără spațiu de joacă.

Într-o seară, mama începe să plângă în șoaptă. Mă apropii de ea și o iau în brațe.

— Îmi pare rău că v-am dat viața peste cap… Dacă aș fi avut bani puși deoparte… Dacă n-aș fi avut încredere în oamenii ăia care m-au păcălit cu contractul…
— Mamă, nu e vina ta. Oricine putea păți asta.

Dar știu că nu e chiar așa. În România, dacă n-ai acte beton și bani puși la ciorap, poți pierde totul într-o clipită. Statul nu te ajută decât cu promisiuni goale. Prietenii dispar când ai nevoie de ei.

Într-o duminică dimineață, Vlad explodează:

— Nu mai pot! Vreau să am și eu o zi liniștită! Vreau să stau în chiloți prin casă fără să mă simt ca un musafir!
Mama îl privește rănită. Eu mă simt prinsă la mijloc.

— Poate ar trebui să plec… spune mama încet.
Luca începe să plângă:
— Nu pleca, bunico! Nu pleca!

Mă uit la ei trei și simt cum mă sufoc. Îmi doresc doar o clipă de liniște, un colț doar al meu. Dar știu că nu pot avea asta acum.

Într-o zi primesc un telefon neașteptat: colega mea de la muncă îmi spune că s-a eliberat un apartament cu două camere în cartierul Militari, la un preț decent. Inima îmi sare din piept. Dar când îi spun lui Vlad, el clatină din cap:

— Nu avem avansul pentru chirie și garanție… Și dacă ne dăm peste cap pentru două camere și după trei luni nu mai putem plăti?
Mama intervine:
— Pot încerca să găsesc ceva de lucru… Poate la curățenie sau la o familie bătrână…

Pentru prima dată simt că suntem o echipă. Că nu suntem doar victimele spațiului strâmt și ale problemelor financiare. Poate că împreună putem găsi o cale.

Seara aceea e prima în care râdem toți patru la masa rabatabilă, mâncând cartofi prăjiți și salată de roșii. Luca povestește cum a desenat o casă mare cu două etaje la grădiniță.

Mă uit la familia mea și mă întreb: oare cât putem duce? Cât timp poți trăi înghesuit fără să te pierzi pe tine însuți? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?