Umbra Preferinței: Povestea Unei Familii Frânte de Favoritism

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea întins pe canapea, palid și cu ochii pierduți.

Era deja a treia săptămână de când boala lui Radu ne schimbase viața. O răceală urâtă se transformase într-o pneumonie care îl țintuise la pat. Eu alergam între farmacie, serviciu și casă, încercând să fiu și mamă, și asistentă, și soție. Dar cel mai greu era să fiu noră.

Soacra mea, doamna Elena, venea zilnic la noi. Dar nu pentru Radu. Nu pentru mine. Venea doar ca să-l vadă pe Sorin, fratele mai mic al lui Radu, care locuia la două străzi distanță și care, deși era sănătos tun, primea toată atenția și grija ei.

— Săracul Sorin, el muncește atât de mult! îi spunea ea lui Radu, fără să-i pese că fiul ei cel mare abia putea respira. — Tu ești puternic, mamă, te descurci tu! Dar Sorin… el are nevoie de mine.

Îmi mușcam buzele până la sânge ca să nu răbufnesc. În fiecare zi îi aducea lui Sorin mâncare caldă, îi făcea cumpărături, îi spăla hainele. Pe Radu îl întreba doar în treacăt dacă are nevoie de ceva. Pe mine mă ignora complet.

Într-o zi, când am ajuns acasă după o tură epuizantă la spital (lucrez ca asistentă medicală), am găsit-o pe Elena în bucătărie. Îi făcea plăcintă cu mere lui Sorin.

— Bună ziua, am spus încet.

— Bună, a răspuns sec, fără să mă privească. — Am venit să-i duc ceva lui Sorin. E obosit, dragul de el.

— Dar Radu? El nu mănâncă nimic de două zile…

A ridicat din umeri.

— E bărbat în toată firea. Nu trebuie să-l cocoloșesc eu.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am simțit mică, invizibilă, neputincioasă.

În seara aceea, Radu m-a găsit plângând.

— Ce s-a întâmplat?

— Mama ta… Nu înțeleg de ce îl iubește doar pe Sorin. Ce am făcut greșit? Ce ai făcut tu greșit?

Radu a oftat adânc.

— Așa a fost mereu. Când eram mici, Sorin primea haine noi, eu le purtam pe ale lui după ce-i rămâneau mici. El primea bicicleta nouă, eu o primeam pe cea stricată. Niciodată nu m-am simțit fiul ei cu adevărat.

— Și nu te doare?

— M-am obișnuit. Dar acum… când sunt bolnav… parcă doare mai tare.

Am simțit cum furia mi se transformă în tristețe. Pentru el. Pentru noi.

A doua zi, am încercat să vorbesc cu Elena.

— Doamnă Elena, vă rog… Radu are nevoie de dumneavoastră. De ce nu-l ajutați?

M-a privit rece.

— Tu nu știi nimic despre familia noastră. Sorin a fost mereu mai sensibil. Radu e tare ca piatra. Nu are nevoie de mine.

— Toți avem nevoie de mamă uneori…

A dat din mână a lehamite și a plecat.

În zilele următoare, Radu s-a simțit tot mai rău. Am chemat ambulanța într-o noapte când abia mai respira. L-au internat de urgență la spitalul județean din Ploiești. Am sunat-o pe Elena plângând:

— Doamnă Elena, vă rog… Radu e la spital! E grav!

A oftat.

— Sunați-mă când îl externează. Eu trebuie să-i duc mâncare lui Sorin mâine dimineață.

Am simțit că mi se rupe sufletul.

La spital, stând lângă patul lui Radu, l-am întrebat:

— De ce nu-i pasă? De ce nu vine?

El a zâmbit trist:

— Poate că unii oameni nu știu să iubească decât selectiv…

După o săptămână grea, Radu a început să-și revină. Eu eram epuizată fizic și psihic. Într-o seară târzie, când l-am adus acasă, Sorin a venit să-l vadă pentru prima dată.

— Salutare! Ce faci, frate? Mama mi-a zis că ai fost răcit… Eu am avut mult de muncă la birou…

Radu l-a privit lung:

— Știi că mama n-a venit nici măcar o dată la spital?

Sorin a ridicat din umeri:

— Eh… Așa e ea… Pe mine mă ajută pentru că știe că-s mai slab…

Am simțit cum mă sufoc de furie.

După acea vizită, relația dintre noi și Elena s-a răcit complet. Nu ne-a mai căutat aproape deloc. La Crăciun am stat singuri pentru prima dată în zece ani de căsnicie.

Radu s-a uitat la mine peste masa goală:

— Crezi că familia înseamnă doar sânge? Sau iubire? Poate că uneori trebuie să ne alegem familia…

M-am uitat la el cu ochii plini de lacrimi și am simțit că are dreptate.

Acum mă întreb: câți dintre noi trăim în umbra preferințelor altora? Câte familii sunt frânte de nedreptate și tăcere? Oare putem ierta vreodată cu adevărat acolo unde nu am fost niciodată văzuți?