Între două lumi: Când fiul meu vrea să devină bărbat prea devreme

— Mamă, trebuie să vorbim. Vlad stătea în ușa bucătăriei, cu mâinile în buzunare și privirea pierdută. Era seară, iar eu tocmai terminasem de spălat vasele. Fratele lui mai mic, Radu, își făcea temele la masa din sufragerie, iar televizorul bâzâia pe fundal cu știri despre scumpiri și greve.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? Am simțit un nod în gât. De câteva zile îl vedeam abătut, dar nu voia să spună nimic.

— Eu și Andreea… vrem să ne căsătorim. Și… ne gândeam să locuim aici, cu voi, până termin eu facultatea.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am sprijinit de chiuvetă și am tras aer adânc în piept. Apartamentul nostru are două camere: una pentru băieți și una pentru mine. Deja era greu să ne mișcăm printre hainele uscate pe calorifer și sacoșele cu cumpărături de la reduceri. Cum să mai încapă încă o persoană?

— Vlad, nu cred că realizezi cât de greu ne este deja. Abia ne descurcăm cu banii, abia avem spațiu… Tu ai 21 de ani, Andreea e tot studentă. Nu e prea devreme?

Vlad s-a uitat la mine cu ochii mari, ca atunci când era mic și voia ceva imposibil.

— Mamă, eu o iubesc. Și ea mă iubește. Nu vreau să aștept până termin facultatea. Putem să ne ajutăm reciproc, să muncim amândoi part-time…

Am oftat. Îmi venea să plâng, dar nu voiam să-l rănesc. Îmi amintesc cum am rămas însărcinată cu el la 19 ani și cum părinții mei m-au certat zile întregi. Tata încă îmi amintește uneori că „dacă nu te grăbeai, poate aveai alt destin”.

— Vlad, eu nu vreau să-ți frâng aripile. Dar trebuie să fii realist. Chiria e mare, facturile cresc mereu, iar eu abia reușesc să vă pun mâncare pe masă.

A doua zi dimineață, la cafea, mama mea a venit pe la noi cu o pungă de mere și niște ouă de la țară.

— Ce-i cu fața asta lungă? m-a întrebat ea.

I-am povestit totul printre lacrimi. S-a uitat lung la mine și a dat din cap.

— Copiii ăștia nu mai au răbdare ca pe vremea noastră. Dar nici tu nu poți să-i ții legați de fusta ta la nesfârșit.

— Și ce vrei să fac? Să-i las să se chinuie aici, înghesuiți? Să mă uit cum nu au ce mânca?

Mama a oftat și a pus mâna pe mâna mea.

— O să fie greu oricum ai face. Dar poate dacă îi lași să încerce, o să vadă singuri cum e viața adevărată.

Seara am stat mult timp pe gânduri. L-am privit pe Vlad cum îi explica lui Radu niște exerciții la matematică. Era deja un bărbat în devenire, dar pentru mine rămânea băiatul meu cel mare.

În weekend a venit Andreea la noi. O fată timidă, cu ochii verzi și părul prins într-o coadă simplă.

— Bună ziua, doamnă Maria! Am adus niște prăjituri făcute de mama.

Am zâmbit forțat și am invitat-o la masă. Radu s-a bucurat că are cineva grijă de el cât timp eu găteam ciorbă.

După prânz, Vlad și Andreea au venit la mine în bucătărie.

— Știm că e greu, doamnă Maria, a spus Andreea cu voce tremurată. Dar vrem să vă ajutăm cu tot ce putem: la curățenie, la cumpărături… Putem împărți cheltuielile.

M-am uitat la ei: doi copii care visau la o viață împreună într-o lume care nu le oferea nimic pe tavă.

— Nu știu dacă e bine ce fac… dar vă dau voie să încercați. Cu o condiție: fiecare pune umărul la treabă și nu vă certați din fleacuri.

Vlad m-a îmbrățișat strâns.

— Mulțumesc, mamă! Promit că nu te vom dezamăgi.

Au urmat luni grele. Facturile au crescut, spațiul a devenit și mai mic. Radu s-a plâns că nu mai are liniște la teme. Eu am început să lucrez suplimentar ca menajeră la o familie din cartier ca să fac rost de bani pentru mâncare.

Într-o seară, după ce am venit obosită acasă, i-am găsit pe Vlad și Andreea certându-se în șoaptă despre bani: el voia să-și cumpere un laptop nou pentru facultate; ea spunea că nu avem bani nici de pâine.

— Vedeți? Asta e viața de familie adevărată! le-am spus eu răstit. Nu e ca-n filme!

Andreea a început să plângă și a ieșit pe balcon. Vlad a rămas cu capul plecat.

— Mamă… poate ai avut dreptate. Poate ne-am grăbit…

M-am așezat lângă el și i-am pus mâna pe umăr.

— Nu există rețete perfecte pentru fericire. Dar trebuie să învățăm din greșeli și să fim uniți.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad și Andreea încă sunt împreună, dar au decis să se mute într-o garsonieră mică după ce au terminat facultatea. Radu a intrat la liceu și e mai liniștit acum că are camera lui înapoi.

Eu? Eu încă mă zbat cu grijile zilnice, dar mă uit la copiii mei și mă întreb: oare am făcut bine că i-am lăsat să-și urmeze inima? Sau ar fi trebuit să fiu mai fermă?

Poate că fiecare părinte trece prin dilema asta: când trebuie să-i protejezi pe copii și când trebuie să-i lași să cadă ca să învețe singuri? Voi ce ați fi făcut în locul meu?