Nu Ești De-aici: Povestea Mea de la Sat la Oraș

— Tu nu ești de-aici, nu-i așa?
Vocea băiatului din fața mea era tăioasă, iar privirea lui, la fel de rece ca vântul de toamnă care bătea printre blocurile gri ale Bucureștiului. Mă uitam la el, cu rucsacul meu vechi pe umăr și cu ochii mari, încercând să-mi ascund accentul moldovenesc care mă trăda la fiecare silabă. Era prima mea zi la facultate și deja simțeam că nu aparțin locului acesta.

Am crescut în Roman, un orășel unde toți se salutau pe stradă și unde, dacă lipseai o zi de la școală, vecina de peste drum îi spunea mamei tale înainte să apuci să ajungi acasă. Acolo, viața era simplă: trei linii de autobuz, piața centrală cu miros de mere coapte și brânză proaspătă, și serile lungi pe banca din fața blocului, unde povesteam cu prietenele mele, Irina și Mihaela, despre visele noastre mari.

Dar visul meu a fost mereu să ajung la București. Să studiez jurnalismul, să scriu povești care să schimbe lumea. Tata râdea mereu când îi spuneam asta:
— Ce să cauți tu acolo, Ana? Aici ai tot ce-ți trebuie!
Mama însă mă privea cu ochii umezi și îmi strângea mâna:
— Du-te, fată, dar să nu uiți niciodată de unde ai plecat.

Când am coborât prima dată din tren în Gara de Nord, m-a izbit mirosul de asfalt încins și zgomotul continuu al orașului. Totul era uriaș: clădirile, oamenii grăbiți, metroul care părea un monstru subteran. În primele zile, m-am rătăcit de trei ori încercând să ajung la cămin. Am plâns în baia comună, cu telefonul în mână, sunând-o pe mama:
— Nu pot, mamă… Nu mă descurc aici.
Ea mi-a răspuns blând:
— O să vezi că te obișnuiești. Toți suntem străini undeva la început.

La facultate, colegii mei păreau din alt film. Bianca avea haine scumpe și vorbea despre vacanțe în Grecia. Vlad râdea de accentul meu:
— Spune iar „școală”, Ana! Ce comic sună!
M-am simțit mică și rușinată. În pauze stăteam singură pe hol, prefăcându-mă că citesc. Seara, când mă întorceam în camera de cămin pe care o împărțeam cu o fată din Constanța, mă uitam pe geam la luminile orașului și mă întrebam dacă am făcut greșeala vieții mele.

Într-o zi, la seminarul de scriere creativă, profesoara ne-a pus să povestim ceva despre locul de unde venim. Am ezitat, dar când mi-a venit rândul, am început să vorbesc despre Roman: despre mirosul pâinii calde dimineața, despre râsetele din curtea școlii și despre tata care mă aștepta seara cu ceai fierbinte. Când am terminat, sala era tăcută. Profesoara mi-a zâmbit:
— Ana, ai o voce autentică. Să nu o pierzi niciodată!

A fost prima dată când m-am simțit văzută aici.

Dar viața nu s-a îndulcit peste noapte. Într-o sâmbătă seară, când am ieșit cu colegii la un bar din Centrul Vechi, am auzit din nou replica aceea:
— Tu nu ești de-aici… Se vede după cum te uiți la oameni și după cum te minunezi de orice tramvai!
Am zâmbit forțat și am încercat să glumesc:
— La noi în Roman avem doar trei autobuze…
Dar râsetele lor m-au făcut să mă simt ca un copil care încearcă să se joace cu adulții.

Acasă lucrurile nu erau mai simple. Tata mă suna tot mai rar și îmi reproșa că nu mai vin acasă la fel de des:
— Ai uitat de noi? Te-ai făcut domnișoară de București?
Mama încerca să-l liniștească:
— Las-o, Gheorghe! E greu acolo… Dar el nu înțelegea. Pentru el, faptul că eu voiam altceva era o trădare.

Într-o iarnă grea, când am rămas fără bani și fără speranță, am mers la profesoara mea și i-am spus că vreau să renunț. Mi-a luat mâinile între ale ei și mi-a spus:
— Ana, oamenii ca tine schimbă lumea tocmai pentru că nu se potrivesc perfect nicăieri. Scrie despre asta! Scrie despre cum e să fii între două lumi!

Așa am început să țin un jurnal online despre viața mea între sat și oraș. Am scris despre dorul de casă, despre prejudecățile celor din jur, despre cât de greu e să-ți găsești vocea când toți vor să te schimbi. Mesajele au început să curgă: fete din sate mici care îmi spuneau că se regăsesc în povestea mea; băieți care recunoșteau că au râs și ei de „provinciali”, dar acum văd altfel lucrurile.

Într-o zi, tata mi-a scris un mesaj scurt: „Am citit ce-ai scris. Sunt mândru de tine.” Am plâns atunci mai mult decât plânsesem vreodată.

Astăzi încă mai aud uneori „Tu nu ești de-aici”, dar nu mă mai doare la fel. Poate că nu sunt nici de-aici, nici de-acolo. Poate că locul meu e tocmai între lumi — acolo unde poveștile prind viață.

Mă întreb uneori: Oare câți dintre noi trăim cu sentimentul că nu aparținem nicăieri? Și dacă ne-am spune poveștile cu sinceritate, n-am descoperi oare că suntem mai asemănători decât credem?