Nuntă fără mire: O zi de neuitat între speranță și disperare

— Nu pot să cred că se întâmplă asta chiar azi! am strigat, cu rochia albă strânsă în pumni, în timp ce mama încerca să mă liniștească. Telefonul încă vibra pe masă, iar vocea Irinei, sora mea, răsuna în mintea mea: „Radu a leșinat, îl duc la spital. Nu știm ce are!”

Era ora 11 dimineața, cu doar două ore înainte să pășesc spre altar. În jurul meu, lumea se mișca haotic: nașii încercau să calmeze invitații, tata vorbea la telefon cu medicii, iar eu simțeam că mă prăbușesc. Îmi venea să fug, să mă ascund undeva unde nimeni nu mă putea găsi. Dar nu puteam. Toți ochii erau pe mine.

— Ce facem? mă întreabă mama, cu ochii umezi. — Oprim totul?

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Nu voiam să renunț. Nu după tot ce am trecut împreună cu Radu: anii de facultate, joburile prost plătite, certurile cu părinții lui care nu mă acceptau pentru că „nu sunt destul de bună pentru el”.

— Nu! am spus hotărât. Mergem înainte. Pentru el. Pentru noi.

Nu știu de unde am avut puterea să ies din camera aceea sufocantă și să pășesc în curtea bisericii, unde invitații murmurau nedumeriți. Preotul m-a privit lung, iar corul a început să cânte încet, ca și cum ar fi vrut să-mi aline durerea.

— Mirele nu va veni astăzi, am spus cu voce tremurată. Dar eu cred că dragostea noastră merită să fie sărbătorită.

Un murmur s-a stârnit printre rude. Unchiul Gheorghe a dat din cap dezaprobator:

— Asta nu-i nuntă! E o rușine!

M-am uitat la el și am simțit cum furia îmi urcă în piept. De ce trebuie mereu să judecăm? De ce nu putem vedea dincolo de aparențe?

Sora mea a venit lângă mine și m-a luat de mână:

— Hai, Maria. Pentru Radu. Pentru voi.

Am intrat în biserică singură, cu pași mici și inima cât un purice. Preotul a rostit rugăciuni pentru sănătatea lui Radu, iar eu am plâns în tăcere, simțind că fiecare cuvânt mă rupe în două.

După slujbă, am mers la restaurant. Muzica era tristă, oamenii vorbeau în șoaptă. Mama lui Radu nici nu s-a uitat la mine; stătea într-un colț cu ochii roșii de plâns.

— E vina ta! Dacă nu-l stresai atâta cu nunta asta…

Am simțit cum mă prăbușesc din nou. Dar Irina m-a tras la dans:

— Hai să arătăm că iubirea voastră e mai puternică decât orice boală!

Am dansat singură primul dans al mirilor. Lumea s-a oprit și m-a privit: unii cu milă, alții cu admirație sau neîncredere. Am simțit fiecare privire ca pe o rană deschisă.

La un moment dat, telefonul a sunat din nou. Era Radu.

— Iubita mea… îmi pare rău… nu pot fi acolo…

Vocea lui era slabă, dar plină de dorință.

— Sunt aici pentru noi amândoi, i-am spus printre lacrimi. Te aștept oricât va fi nevoie.

A doua zi dimineață am mers la spital, încă îmbrăcată în rochia de mireasă. Asistentele m-au privit ciudat, dar nu mi-a păsat. L-am găsit pe Radu slăbit, dar zâmbind.

— Ai fost curajoasă… mai curajoasă decât mine.

L-am luat de mână și am plâns împreună. Ne-am promis că vom lupta pentru noi, indiferent de ce va urma.

Au trecut luni până când Radu s-a însănătoșit complet. Familia lui a început să mă accepte abia după ce au văzut cât am stat lângă el în fiecare zi la spital. Unchiul Gheorghe și-a cerut scuze într-o zi:

— Am judecat greșit… Ești mai puternică decât credeam.

Dar rana din sufletul meu a rămas mult timp deschisă. Oamenii au vorbit mult după nunta noastră „fără mire”. Unii au spus că sunt nebună, alții că am dat dovadă de tărie rar întâlnită.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câți dintre noi ar avea curajul să meargă mai departe când totul pare pierdut? Cât valorează o promisiune făcută din iubire? Poate dragostea să vindece chiar și cele mai adânci răni?