De la rădăcini rurale la blues-ul urban: De ce mi s-a spus, „Nu ești de pe aici”

Crescând într-un oraș mic, eu, Ethan, am visat întotdeauna la ziua în care voi pleca spre oraș. Prietenii mei, Brian și Wyatt, împărtășeau povești pe care le-au auzit de la rudele care făcuseră mutări similare, pictând imagini ale unor oportunități și excitații fără sfârșit. Surorile mele, Kelsey și Katherine, erau mai precaute, temându-se de pierderea comunității și de familiaritatea reconfortantă a orașului nostru natal. Mama mea, Laura, doar spera că voi găsi ceea ce căutam.

Ziua când m-am mutat în oraș, am simțit un amestec de exaltare și anxietate. Zgârie-norii păreau să se întindă la nesfârșit spre cer, un contrast puternic față de câmpurile deschise la care eram obișnuit. Zgomotul era altceva; zumzetul constant al traficului, sirenele și vocile erau copleșitoare. Îmi amintesc că m-am gândit, „Asta este. Aceasta este aventura pe care o așteptam.”

Dar aventura s-a transformat rapid într-o provocare. Găsirea drumului a fost primul obstacol. În orașul meu natal, știam fiecare scurtătură și drum secundar. Aici, mă găseam pierdut între blocuri, incapabil să navighez sistemul de grilă pe care toți ceilalți păreau să-l înțeleagă instinctiv. Transportul public era un labirint propriu, cu linii de metrou și rute de autobuz încrucișându-se într-un model care pentru mine avea puțin sens.

Apoi erau oamenii. Acasă, un zâmbet sau un semn de cap către un străin era o politețe comună. Aici, gesturile mele prietenoase erau adesea întâmpinate cu indiferență sau, mai rău, cu suspiciune. Mi-a lipsit sentimentul de comunitate, sentimentul de apartenență. Mă simțeam invizibil într-o mare de fețe, fiecare persoană grăbindu-se către următoarea destinație fără o a doua privire.

Lovitura cea mai grea a venit la câteva luni după mutare. Eram într-o cafenea locală, încercând să încep o conversație cu persoana de lângă mine. După câteva politețuri schimbate, m-au întrebat de unde sunt. Mândru, le-am spus despre orașul meu mic, așteptându-mă la un semn de aprobare sau chiar la o întrebare despre viața rurală. În schimb, au râs și au spus, „Nu ești de pe aici, nu-i așa? Ai acel aspect de țară.” A fost menit ca o glumă, dar m-a durut. A fost un memento că, indiferent cât de mult încercam, eram încă un străin.

Pe măsură ce lunile treceau, entuziasmul vieții urbane a început să scadă. Oportunitățile nesfârșite păreau inaccesibile, excitația fiind înlocuită de singurătate. Mi-a lipsit familiaritatea orașului meu natal, ușurința de a ști locul meu în lume. Fraza „Nu ești de pe aici” răsuna în mintea mea, un memento constant al luptei mele de a mă integra.

În cele din urmă, mi-am dat seama că orașul nu era visul pe care mi-l imaginam. Sentimentul de apartenență pe care îl luam de la sine înțeles în orașul meu mic era ceva ce nu puteam găsi printre zgârie-norii și străzile aglomerate. Am învățat că uneori, aventura pe care o cauți nu este despre loc, ci despre a găsi unde îți aparții cu adevărat. Și pentru mine, acest loc nu era în oraș.