Ajutorul care apasă: Povestea unei nurori în pragul disperării

— Irina, ai pus destulă sare în ciorbă?
Vocea Marianei răsună din bucătărie ca o alarmă. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn. E a treia oară azi când mă întreabă același lucru. Mă uit la ceas: e abia 10 dimineața și deja simt că nu mai pot respira.

— Da, mamă Mariana, am gustat-o, e bună, răspund încercând să-mi ascund iritarea.

Dar ea nu se lasă. Se apropie, ia lingura din mâna mea și gustă. Strâmbă din nas.

— Eu zic să mai pui puțină. Știi, Vlad al meu nu prea mănâncă dacă nu e ca la el acasă.

Mă uit la ea și simt cum mi se strânge stomacul. Vlad al meu. De parcă eu nu aș fi soția lui, de parcă ea ar fi singura care știe ce-i place. Îmi vine să țip, dar înghit în sec și mă prefac că nu mă deranjează.

Așa e de când ne-am mutat împreună cu Vlad, acum un an. Mariana a insistat să vină să ne ajute „până ne punem pe picioare”. La început am fost recunoscătoare. Dar ajutorul ei s-a transformat rapid într-o invazie. Nu există colțișor în casa asta unde să nu simt prezența ei: hainele mele aranjate altfel decât le-am lăsat, vasele spălate „ca lumea”, copilul adormit după programul ei, nu al meu.

Într-o seară, după ce Vlad a venit obosit de la serviciu, am încercat să-i spun ce simt.

— Vlad, nu mai pot. Mama ta mă sufocă. Nu pot face nimic fără să mă corecteze sau să se bage peste mine.

El oftează și-și trece mâna prin păr.

— Irina, știi că vrea doar să ne ajute. E bătrână, nu are altceva pe cineva. Și eu sunt la muncă toată ziua…

— Dar eu? Eu cu cine vorbesc? Cine mă ajută pe mine?

Se lasă liniștea între noi. Vlad evită privirea mea și se duce la televizor. Mă simt singură în propria familie.

A doua zi dimineață, Mariana intră peste mine în dormitor fără să bată la ușă.

— Irina, te-ai trezit? Am făcut cafea și am pus hainele la spălat. Am văzut că ai uitat iar bluza lui Vlad în coș.

Îmi vine să plâng. Nu am uitat bluza, doar că era curată! Dar cui îi pasă?

Într-o duminică, când părinții mei au venit în vizită, Mariana a ținut morțiș să le arate cât de „bine” are grijă de noi.

— Săraca Irina, e atât de obosită… Noroc cu mine că mai pun lucrurile la punct prin casă!

Mama m-a privit cu milă. Tata a tăcut. După ce au plecat, am izbucnit în plâns.

— De ce nu mă lasă în pace? De ce trebuie să fiu mereu „ajutată”?

Am început să evit casa. Stăteam peste program la serviciu sau ieșeam cu prietenele doar ca să scap de atmosfera apăsătoare. Dar Mariana observa imediat.

— Iar ai venit târziu! Săracul Vlad, a mâncat singur…

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vlad — el spunând că exagerez, eu urlând că nu mai pot — am plecat la mama. Am stat acolo două zile. Când m-am întors, Mariana mă aștepta în bucătărie.

— Irina, eu vreau doar binele vostru. Dacă nu te descurci singură, spune-mi! Dar nu pleca așa…

Am izbucnit:

— Nu vreau ajutorul tău! Vreau doar să fiu lăsată în pace!

A izbucnit și ea în plâns. Vlad a venit și el, s-a uitat la noi două ca la niște străine.

— Ce se întâmplă cu voi?

Am simțit că totul se rupe în mine. Nu mai eram o familie, eram trei oameni care trăiau sub același acoperiș și fiecare suferea în felul lui.

Au urmat zile tensionate. Mariana s-a retras în camera ei, tăcută și tristă. Vlad era tot mai absent. Eu mă simțeam vinovată și eliberată în același timp.

Într-o seară, am găsit-o pe Mariana plângând încet pe balcon.

— Irina… eu nu știu altfel să fiu utilă. Mi-e frică să nu vă pierdeți… Mi-e frică să nu rămân singură.

Atunci am înțeles: ajutorul ei era strigătul ei de disperare. Dar eu? Eu cine mă ajută pe mine?

Am început să vorbim mai mult. Să punem limite: fiecare cu spațiul lui, cu rolurile lui. Nu a fost ușor și nici acum nu e perfect. Dar am învățat că uneori „ajutorul” poate răni mai tare decât lipsa lui.

Mă întreb adesea: câte familii se destramă din cauza unor intenții bune duse la extrem? Oare câți dintre noi știm să spunem „ajunge” fără să rănim sau să fim răniți?