Umbra Nepăsării: Povestea Mariei și a Copiilor Ei

— Nu mai pot, Ioana. Nu mai pot să mă ridic din pat, mi-e frig și copiii nici măcar nu răspund la telefon… vocea Mariei, stinsă și tremurată, răsuna în receptorul telefonului meu, într-o dimineață de noiembrie în care ploaia lovea geamurile ca niște degete nervoase.

Am aruncat geaca pe mine și am fugit spre apartamentul ei din cartierul Titan, cu sufletul strâns ca o funie. Pe drum, gândurile îmi alergau haotic: „Cum e posibil ca trei copii crescuți cu atâta dragoste să nu-și găsească timp pentru mama lor bolnavă?”

Maria a fost mereu stâlpul familiei noastre. După ce soțul ei, Doru, a plecat cu o colegă de la serviciu, a rămas singură cu trei copii mici și un munte de facturi. Nu s-a plâns niciodată. A muncit în două schimburi la restaurantul din centru, apoi la o cofetărie mică de cartier. Își lua uneori și tura de noapte, doar ca să le poată cumpăra copiilor haine noi la început de an școlar sau să le pună pe masă prăjiturile preferate.

Îmi amintesc cum veneam la ea în vizită și îi găseam pe toți trei – Vlad, Andreea și Paul – cu burțile pline și fețele luminate de bucurie. Maria le citea povești seara, îi ajuta la teme, mergea cu ei în parc duminica. Nu a vrut niciodată să-și refacă viața. „Copiii mei sunt tot ce am”, îmi spunea mereu.

Anii au trecut, copiii au crescut. Vlad a intrat la Politehnică, Andreea la Medicină, Paul la Drept. Maria era mândră de ei, dar și obosită. Îi vedea tot mai rar. Când veneau acasă, cereau bani pentru manuale, haine sau excursii. Maria le dădea tot ce avea, uneori rămânând fără bani de tramvai sau fără medicamentele pentru tensiune.

— Mamă, nu poți să-mi dai și mie 200 de lei? Am nevoie pentru laborator, îi spunea Andreea pe un ton grăbit.
— Mamă, mi s-au rupt adidașii. Poți să-mi iei alții? întreba Paul fără să se uite la ea.
— Mamă, trebuie să merg la un interviu. Ai ceva bani de taxi? Vlad nici nu mai întreba dacă poate sau nu.

Maria zâmbea mereu și spunea „Sigur, dragul meu”, „Desigur, iubita mea”. Dar după ce plecau, o găseam uneori plângând în bucătărie.

— Ioana, nu știu dacă fac destul… Parcă niciodată nu e de ajuns.

I-am spus mereu că e o mamă extraordinară. Dar ea nu mă credea. Poate pentru că nu primea niciodată o îmbrățișare sinceră sau un „Mulțumesc” adevărat de la copiii ei.

Când a început să se simtă rău, a ascuns totul sub preșul grijilor zilnice. A continuat să muncească până când corpul i-a cedat. Diagnosticul a venit ca un trăsnet: cancer gastric avansat. Am fost lângă ea la spital când medicul i-a spus vestea. Maria a tăcut mult timp, apoi m-a privit cu ochii goi:

— Ioana, să nu le spui copiilor încă. Au examene… N-aș vrea să-i încurc.

Am respectat dorința ei câteva săptămâni. Dar boala a avansat rapid. Într-o zi, când abia mai putea vorbi, m-a rugat să-i sun pe copii.

— Vlad? Mamă e foarte bolnavă… Ar trebui să vii acasă.
— Nu pot acum, mătușo. Am un proiect important la serviciu. Poate vin weekendul viitor.

Andreea era în sesiune. Paul avea un stagiu la tribunal. Toți aveau scuze. Niciunul nu a venit atunci când Maria avea cea mai mare nevoie de ei.

În fiecare zi îi citeam mesaje pe telefon: „Mamă, ai plătit factura la internet?”, „Mamă, ai pus bani pe card?” Nimeni nu întreba: „Mamă, cum te simți?”

Într-o seară, Maria m-a prins de mână cu ultimele puteri:

— Ioana… crezi că am greșit undeva? Poate i-am protejat prea mult… Poate trebuia să-i las să simtă greutatea vieții…

Am plâns împreună până târziu în noapte. În ultimele zile ale Mariei, doar eu i-am fost alături. Copiii au venit abia după ce au primit vestea că mama lor nu mai este printre noi.

La înmormântare au plâns și au spus vorbe frumoase despre cât de mult au iubit-o. Dar eu știam adevărul: Maria a murit cu inima frântă de indiferența celor pentru care și-a sacrificat viața.

Acum stau singură în bucătăria ei și mă întreb: oare unde greșim noi, părinții sau rudele care iubim necondiționat? Oare dragostea prea mare poate orbi copiii până la nepăsare? Voi ce credeți?