Când Bunicul a Venit să Stea: Între Patru Pereți și O Mie de Sentimente

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! — vocea tatălui meu răsună în bucătăria noastră mică, printre aburii cafelei de dimineață și mirosul de pâine prăjită. M-am oprit din tăiatul legumelor pentru pachetul lui Vlad, băiatul nostru de zece ani, și am simțit cum inima mi se strânge. Era a treia oară săptămâna asta când tata ridica tonul. De când mama nu mai era, el părea un om fără ancore, iar noi — eu, soțul meu Radu și copiii — eram singurii lui stâlpi.

Totul a început într-o zi rece de februarie, când tata a venit cu două valize și o privire pierdută. „N-am unde să mă duc, Maria. Casa e prea goală fără ea.” Am știut că nu pot să-l las singur, dar nici nu mi-am imaginat cât de greu va fi să împărțim spațiul și viețile noastre. Apartamentul nostru din Drumul Taberei are trei camere: una pentru noi, una pentru copii și una care era biroul meu. Biroul a devenit camera lui tata peste noapte.

Primele zile au fost ca un balet stângaci. Tata se trezea la cinci dimineața, făcea zgomot cu ibricul, iar Radu bombănea în pernă. Copiii nu înțelegeau de ce bunicul plânge uneori la masă sau de ce nu vrea să iasă la plimbare. Eu mă simțeam prinsă între două lumi: datoria față de părintele meu și nevoia de liniște pentru familia mea.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, Radu mi-a spus:
— Maria, nu putem continua așa. Tata tău are nevoie de ajutor, dar și noi avem nevoie de spațiu. Simt că nu mai am loc nici să respir.

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Îl iubeam pe tata, dar îl iubeam și pe Radu. Cum să împac două iubiri care se ciocnesc?

A doua zi dimineață, l-am găsit pe tata privind pe geam, cu poza mamei în mână.
— Ți-e greu aici? l-am întrebat încet.
— Nu-mi găsesc locul, Maria. Parcă sunt un musafir care nu mai pleacă.

Am stat lângă el și am tăcut amândoi. Știam că nu există soluții magice.

Zilele au trecut cu mici războaie: tata voia să gătească după rețetele lui vechi, copiii voiau pizza; tata voia liniște la prânz, copiii alergau prin casă; tata voia să povestească despre război, copiii voiau desene animate. Eu eram arbitru între lumi care nu se înțelegeau.

Într-o duminică ploioasă, Vlad a venit la mine supărat:
— Mami, bunicul spune că desenele mele sunt prostii. De ce e mereu nervos?

Nu știam ce să-i răspund. M-am dus la tata și i-am spus:
— Te rog, încearcă să fii mai blând cu copiii. Ei nu înțeleg prin ce treci.

Tata s-a uitat la mine cu ochii umezi:
— Nici eu nu înțeleg prin ce trec…

În acea seară am hotărât să facem ceva împreună: am scos albumele vechi și le-am arătat copiilor poze cu bunica tânără. Tata a început să povestească despre copilăria lui la țară, despre cum a cunoscut-o pe mama la balul din sat. Pentru prima dată după mult timp, l-am văzut zâmbind sincer.

Au urmat alte seri în care am gătit împreună sarmale sau am jucat remi pe covorul din sufragerie. Copiii au început să-l caute pe bunicul pentru povești sau pentru ajutor la teme. Radu a început să-l invite la meciurile Stelei la televizor.

Dar conflictele nu au dispărut. Într-o zi, tata a spart din greșeală cana preferată a lui Radu. S-au certat urât. Am simțit că tot ce construisem se năruie într-o clipă.

După ce s-au liniștit spiritele, tata a venit la mine:
— Maria, poate ar fi mai bine să plec…

Am simțit o durere ascuțită în piept. Nu voiam să-l pierd și pe el.
— Nu pleca, te rog. Avem nevoie unii de alții… doar că trebuie să învățăm cum.

Am început să punem reguli: fiecare avea timp pentru el, fiecare avea dreptul la liniște sau la gălăgie după programul stabilit împreună. Nu era ușor, dar încet-încet am învățat să ne respectăm limitele.

Cinci luni au trecut ca un vis greu. Într-o dimineață însorită de vară, tata mi-a spus:
— Maria, cred că sunt pregătit să mă întorc acasă. Mi-ați dat puterea să merg mai departe.

L-am îmbrățișat strâns și am plâns amândoi.

Acum casa pare mai mare, dar uneori prea goală. Mă întreb adesea: oare câți dintre noi reușesc să găsească echilibrul între iubirea pentru părinți și cea pentru familia pe care și-au construit-o? Oare cât de mult putem întinde limitele inimii fără să ne pierdem pe noi înșine?