Umbra Trecutului: Povestea mea între așteptări și sacrificii

— Raluca, nu te mai gândi la București! Ai văzut ce s-a întâmplat cu Vlad… Nu vreau să te pierd și pe tine!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii ciorbei care fierbea pe aragaz. Mâinile îi tremurau când își ștergea ochii cu colțul șorțului vechi. Eu stăteam pe scaun, cu palmele strânse în poală, simțind cum fiecare cuvânt al ei mă apasă ca o piatră rece pe piept.

Era octombrie, iar ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare. În urmă cu două luni, Vlad, fratele meu mai mare, plecase la muncă în Germania. Nu pentru că voia, ci pentru că nu găsise nimic aici, acasă, în Ploiești. Ne promisese că se va întoarce de Crăciun. Dar într-o dimineață, am primit un telefon. Un accident stupid pe șantier. Nici nu apucasem să-i spun cât îl iubesc sau cât de mult îmi lipsește.

De atunci, mama nu mai era aceeași. Tata murise când eram mică, iar Vlad fusese stâlpul casei. Acum eram doar noi două și o liniște apăsătoare care ne sufoca serile.

— Mamă, eu nu sunt Vlad. Eu vreau să merg la facultate. Vreau să fac ceva cu viața mea!
— Și eu ce fac aici? Cine mă ajută? Cine plătește facturile? Tu crezi că bursa aia te ține și pe tine, și pe mine?

Nu aveam răspunsuri. Aveam doar un vis: să studiez psihologia la București. Să scap din orașul ăsta mic unde toți știau totul despre toți și unde fiecare zi era o copie palidă a celei dinainte.

În noaptea aceea n-am dormit. Am stat cu ochii în tavan, ascultând ploaia și gândindu-mă la Vlad. Îl vedeam mereu zâmbind, spunându-mi: „Nu renunța, Ralu! Tu poți mai mult decât mine.” Dar vocea mamei era mai puternică.

A doua zi am mers la liceu cu ochii umflați. Colega mea de bancă, Ioana, m-a tras deoparte:

— Ce-ai pățit? Iar te-ai certat cu mama?
— Nu mă lasă să plec la facultate… Zice că trebuie să rămân acasă.
— Raluca, dacă nu pleci acum, n-o să mai pleci niciodată! Știi bine cum e aici…

Avea dreptate. În Ploiești, visele se sting repede. Prietenele mele deja vorbeau despre căsătorie sau despre joburi la supermarket.

În seara aceea am încercat să vorbesc din nou cu mama:

— Mamă, te rog… Dă-mi voie să încerc! Dacă nu reușesc, mă întorc acasă. Dar dacă rămân aici, o să mă sting și eu ca Vlad.

A izbucnit în plâns:

— Nu vreau să te pierd! Nu vreau să rămân singură!

Am simțit atunci toată greutatea singurătății ei. Dar și a mea. Eram prinsă între datoria față de ea și datoria față de mine însămi.

Au urmat săptămâni de tăcere apăsătoare. Mergeam la școală, apoi la jobul part-time la o cofetărie din centru. Seara găteam împreună, dar nu vorbeam aproape deloc.

Într-o zi, am găsit în cutia poștală o scrisoare de la Universitatea din București: „Felicitări! Ați fost admisă…” Am fugit acasă cu inima cât un purice.

— Mamă! Am intrat!
S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că plec pe altă planetă.

— Și ce vrei să fac acum? Să rămân singură? Să mor aici?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am ieșit din casă fără să spun nimic și am mers pe jos până în parc. M-am așezat pe o bancă udă și am plâns până n-am mai avut lacrimi.

În acea seară, Ioana m-a sunat:

— Raluca, trebuie să alegi pentru tine! Dacă nu faci asta acum, o să regreți toată viața.

M-am întors acasă târziu. Mama stătea la masă, cu poza lui Vlad în față.

— Știi ce mi-a spus Vlad înainte să plece? „Mamă, las-o pe Ralu să-și trăiască viața.” N-am vrut să-l ascult… Poate că ar trebui s-o fac acum.

Am izbucnit amândouă în plâns. Ne-am ținut strâns una de alta ca două naufragiate pe aceeași plută.

În septembrie am plecat la București. Mama a rămas singură, dar am vorbit zilnic la telefon. A fost greu — pentru amândouă. Au fost luni în care nu aveam bani nici pentru metrou sau mâncare decentă. Am lucrat ca ospătăriță nopțile și am învățat ziua. Uneori mă întrebam dacă merită tot efortul.

Într-o zi, după un examen greu, am primit un mesaj de la mama: „Sunt mândră de tine.” Am plâns din nou — dar de data asta de fericire.

Acum sunt în ultimul an de facultate. Mama încă mă așteaptă acasă cu sarmale când vin în vacanță. Durerea pierderii lui Vlad nu s-a stins niciodată, dar am învățat să trăim cu ea.

Mă întreb uneori: câți dintre noi renunțăm la vise din cauza fricii sau a datoriilor față de familie? Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru ceilalți fără să ne pierdem pe noi înșine?