Un buchet de neînțelegeri: Cum un gest banal mi-a schimbat viața

— Ce rost are să-mi aduci flori acum? Ai uitat ce zi e azi? Glasul Irinei a tăiat liniștea din bucătărie ca un cuțit. Stătea rezemată de chiuvetă, cu mâinile încrucișate și privirea fixată pe buchetul de lalele galbene pe care îl țineam, încă ud, în mână. Ploua afară, iar eu mă întorsesem devreme de la serviciu, convins că gestul meu o va bucura. Dar nu era ziua ei, nu era aniversarea noastră, nu era nimic special. Sau cel puțin așa credeam eu.

— Am văzut florile la colț și m-am gândit la tine, am zis încercând să-mi ascund dezamăgirea. Chiar nu e nevoie de un motiv anume…

— Ba da, e nevoie! Pentru că tu nu vezi niciodată ce contează cu adevărat pentru mine! Ai uitat că azi trebuia să mergem la mama? Că mi-ai promis că mă ajuți cu actele pentru apartament?

M-am simțit mic, ca un copil prins cu tema nefăcută. În mintea mea, florile erau un gest de iubire, dar pentru Irina erau dovada că nu sunt atent la ce contează. Am lăsat buchetul pe masă și am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Ploua mărunt peste blocurile cenușii din cartierul nostru din București. M-am întrebat atunci: când am început să vorbim limbi diferite?

Irina și cu mine suntem împreună de șapte ani. Ne-am cunoscut la o petrecere la Radu, colegul meu de facultate. Ea era mereu cea care observa detaliile: dacă cineva era trist, dacă lipsea ceva de pe masă, dacă cineva avea nevoie de ajutor. Eu eram cel care făcea glume și încerca să destindă atmosfera. Ne-am completat mult timp, dar în ultimii doi ani parcă ne-am îndepărtat fără să ne dăm seama.

În seara aceea, după ce s-a lăsat liniștea peste apartament, Irina a venit lângă mine pe canapea. Avea ochii roșii de la plâns.

— Nu înțelegi… Nu e vorba despre flori. E despre faptul că nu mă simt văzută. Că nu mă asculți când îți spun ce mă apasă.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să-i spun că o iubesc, că mă gândesc la ea mereu, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. M-am ridicat și am început să mă plimb prin cameră.

— Dar eu chiar încerc! Uite, azi am venit mai devreme, am luat flori… Ce vrei mai mult?

— Să fii prezent! Să nu uiți lucrurile importante pentru mine! Să nu trebuiască să-ți repet de zece ori!

A urmat o tăcere grea. Am simțit că orice aș spune ar agrava situația. În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc. M-am gândit la tata și la mama — cum se certau mereu din nimicuri și cum tata pleca la pescuit ca să evite discuțiile. Eu nu voiam să ajung ca el.

A doua zi dimineață am plecat la serviciu fără să ne spunem nimic. La birou, colegii vorbeau despre meciul de aseară și despre scumpirile la benzină. Eu nu puteam să mă concentrez la nimic. Mi-a scris Radu pe WhatsApp: „Ce-ai pățit? Pari abătut.” I-am povestit pe scurt ce s-a întâmplat.

— Băi, frate, femeile nu vor doar gesturi frumoase, vor să fii acolo când au nevoie. Întreab-o ce simte, nu-i mai aduce flori aiurea.

M-a enervat răspunsul lui, dar avea dreptate. Seara am ajuns acasă și am găsit-o pe Irina în dormitor, făcând bagajul pentru weekendul la mama ei.

— Pleci?

— Da. Am nevoie de o pauză.

Am simțit că mi se rupe ceva în piept. Am vrut să o opresc, dar nu știam cum. Am lăsat-o să plece fără să spun nimic.

Au urmat trei zile în care am stat singur cu gândurile mele. Am revăzut fiecare ceartă din ultimul an: când am uitat de aniversarea relației noastre, când n-am ajutat-o cu proiectul ei de la muncă, când am preferat să ies cu băieții decât să mergem împreună la film. Mi-am dat seama că mereu am crezut că iubirea se arată prin gesturi mici — flori, o cafea dimineața — dar pentru ea conta mai mult prezența mea reală în momentele grele.

Duminică seara i-am scris un mesaj: „Vreau să te ascult. Să-mi spui tot ce simți.”

A venit acasă luni dimineață. Nu ne-am spus nimic la început. Apoi s-a așezat lângă mine pe canapea și a început să vorbească despre toate frustrările ei: despre presiunea de la muncă, despre grija pentru mama ei bolnavă, despre teama că ne pierdem unul pe altul.

Am ascultat-o fără să o întrerup. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou aproape.

— Nu vreau flori dacă nu știi de ce mi le dai — mi-a spus încet.

— Vreau să fiu aici pentru tine — i-am răspuns.

Ne-am ținut în brațe mult timp. Nu s-a rezolvat totul peste noapte, dar ceva s-a schimbat între noi. Am început să vorbim mai deschis despre ce simțim și ce ne doare. Am mers împreună la mama ei și am ajutat-o cu actele pentru apartament.

Uneori mă întreb cât de ușor e să pierzi pe cineva drag doar pentru că nu știi să asculți cu adevărat. Oare câte relații se destramă din cauza unor neînțelegeri mărunte? Dacă ați trecut prin ceva asemănător, voi cum ați reușit să vă regăsiți?