Casa Părinților: Povara Moștenirii și Dorința de Siguranță

— Mamă, trebuie să vorbim serios. Nu mai pot amâna discuția asta, am spus, cu inima bătându-mi nebunește în piept, în timp ce priveam masa veche din bucătărie, martoră la atâtea certuri și împăcări. Tata răsfoia ziarul, iar mama curăța cartofi, dar la tonul meu, amândoi s-au oprit brusc.

— Ce s-a întâmplat, Ilinca? a întrebat mama, cu vocea ei caldă, dar ușor iritată de grija constantă pentru orice.

— M-am gândit… poate ar fi mai bine dacă ați trece casa pe numele meu. Nu știi niciodată ce se poate întâmpla. Suntem în România, nu? Azi ești bine, mâine te trezești cu probleme. Dacă ar fi pe numele meu, aș putea avea grijă de tot mai ușor.

Tata a lăsat ziarul jos și s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea. Mama a rămas cu cuțitul în aer, uitând să mai curețe cartoful.

— Ilinca, tu ești singura noastră fată. De ce să ne batem capul cu acte? a spus mama încet, dar deja simțeam zidul ridicându-se între noi.

— Pentru că nu vreau să riscăm nimic! Am văzut la vecini, la tanti Mariana, cum copiii s-au certat pe casă după ce au murit părinții. Eu nu vreau scandaluri sau procese. Vreau doar să fim liniștiți.

Tata a oftat adânc.

— Noi nu suntem ca alții. Și nici nu avem avere de împărțit. Casa asta e tot ce avem. Și e și a ta, dar nu acum.

Am simțit cum mă învăluie o furie amestecată cu neputință. De ce nu mă ascultau? De ce nu vedeau că vreau doar să-i protejez?

— Dar dacă vi se întâmplă ceva? Dacă apare cineva cu pretenții? Dacă statul schimbă legile? Nu vreau să ajung pe drumuri!

Mama a lăsat cartofii și s-a așezat lângă mine.

— Ilinca, tu crezi că noi nu ne-am gândit la tine? Dar casa asta e viața noastră. Am muncit pentru ea fiecare zi din tinerețe. Nu putem să o dăm din mână așa, doar pentru că ți-e teamă.

Am simțit lacrimile cum îmi urcă în ochi. Nu era doar despre casă. Era despre sentimentul că nu am niciodată control asupra vieții mele, că totul depinde de alții — de părinți, de stat, de noroc.

— Nu e vorba doar de teamă! E vorba de siguranță! Vreau să știu că am un loc al meu, că nu depind de nimeni!

Tata s-a ridicat brusc.

— Ilinca, tu vrei siguranță? Dar noi ce suntem pentru tine? Străini? Hoți? Crezi că te-am putea lăsa fără nimic?

Am tăcut. În mintea mea se derulau imagini cu prieteni care au pierdut tot după moartea părinților, cu rude care s-au transformat în dușmani pentru o bucată de pământ sau o casă dărăpănată.

— Nu e vorba despre voi… E despre lume. Despre cât de repede se poate schimba totul. Despre cât de repede poți pierde tot ce ai crezut că e al tău.

Mama m-a luat de mână.

— Ilinca, dragă, noi știm că lumea e rea. Dar dacă ne pierdem încrederea unii în alții, ce ne mai rămâne?

Am simțit cum mă sufoc între dorința de a-i proteja și nevoia mea disperată de siguranță. Am crescut într-o Românie în care nimic nu era sigur — nici locul de muncă, nici banii din bancă, nici măcar sănătatea. Totul putea dispărea într-o clipită.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am plimbat prin casă ca o stafie, atingând pereții vechi, ușile scârțâitoare, ferestrele prin care vedeam curtea unde alergam copil fiind. M-am întrebat: oare chiar sunt egoistă? Sau doar prea speriată?

A doua zi dimineață, tata a venit la mine cu o cafea aburindă.

— Ilinca, hai să vorbim ca doi oameni mari. Noi n-o să trăim veșnic. Știm asta. Dar casa asta… e mai mult decât niște acte la notar. E amintirea noastră. E tot ce am construit împreună. Dacă o trecem pe numele tău acum… parcă ne-ai lua viața din mâini înainte să plecăm.

L-am privit și am văzut lacrimi în ochii lui pentru prima dată.

— Dar eu nu vreau să vă iau nimic! Vreau doar să fiu sigură că nu pierd totul când nu veți mai fi…

Mama a venit lângă noi și m-a îmbrățișat strâns.

— O să găsim o soluție. Poate facem un testament clar la notar. Dar te rog… nu ne cere să renunțăm la casa noastră cât încă suntem aici.

Am plâns toți trei atunci, fără rușine. Pentru prima dată am simțit cât de greu e să fii adult — să vrei să protejezi și să fii protejat în același timp.

Au trecut luni de atunci și încă nu am rezolvat nimic definitiv. Dar am început să vorbim mai deschis despre frici și dorințe. Am mers împreună la notar și am făcut un testament clar, dar casa a rămas pe numele lor cât timp trăiesc.

Uneori mă întreb dacă am greșit cerând atât de mult sau dacă ei greșesc ținând atât de strâns la trecut. Poate că adevărata moștenire nu e casa, ci felul în care reușim să rămânem aproape unii de alții chiar și când ne temem cel mai tare.

Oare câți dintre voi v-ați confruntat cu aceeași dilemă? Ce ați ales: siguranța sau încrederea?