Între două lumi: Povestea Anei, prinsă între așteptările familiei și propria identitate

— Ana, iar ai lăsat vasele nespălate! Ce fel de gospodină ești tu?
Vocea Marianei, soacra mea, răsună ca un ciocan în bucătăria mică, unde încerc să termin de pregătit ciorba pentru prânz. Mâinile îmi tremură, iar ochii mi se umplu de lacrimi. Vlad, soțul meu, stă la masă cu telefonul în mână, prefăcându-se că nu aude nimic.

— Îmi pare rău, Mariana, am avut mult de lucru cu Maria azi-dimineață. A făcut febră și n-am dormit aproape deloc.

— Toate mamele au copii mici! Nu ești nici prima, nici ultima. Dar uite la mine: trei copii am crescut și casa era lună!

Încerc să-mi mușc buzele să nu răspund. Știu că orice aș spune va fi folosit împotriva mea. Mă simt ca un musafir în propria casă, deși locuim aici de doi ani, de când ne-am mutat la țară după ce Vlad a rămas fără serviciu în București. Casa e a părinților lui, iar eu sunt mereu „fata de la oraș” care nu știe să facă nimic ca lumea.

Seara, când Maria adoarme în sfârșit, mă strecor pe balconul mic și privesc stelele. Îmi amintesc cum era viața înainte: facultatea, prietenele mele din București, serile lungi cu râsete și planuri. Acum totul e redus la liste de cumpărături, scutece și priviri tăioase.

— Vlad, nu mai pot. Simt că nu mai sunt eu.
El oftează și-și freacă fruntea.

— Ana, știi că mama e mai… directă. Așa e ea. Nu te mai consuma.

— Dar nu e normal! Nu pot să fac nimic fără să fiu criticată. Nici ca mamă, nici ca soție… Parcă orice aș face e greșit!

Vlad tace. Știu că îi e greu să fie prins între mine și mama lui. Dar eu? Eu unde sunt în povestea asta?

A doua zi dimineață, Mariana intră peste mine în cameră.

— Ana, ai uitat să scoți carnea din congelator! Cum să gătesc eu acum pentru toată lumea?

Îmi vine să țip. Îmi vine să fug. Dar mă ridic și mă duc în bucătărie, cu capul plecat. Maria plânge din pătuț. O iau în brațe și simt cum mi se strânge inima. Nu vreau ca fetița mea să crească într-o casă plină de reproșuri.

Într-o zi, primesc un mesaj de la mama mea:

„Ana, te simt tristă. Vrei să vii câteva zile acasă?”

Aș vrea să pot pleca. Dar dacă plec, ce va zice lumea? Ce va zice Mariana? Ce va spune Vlad? Simt că nu am voie nici să respir fără aprobarea lor.

Seara, după ce toată lumea adoarme, îmi scriu gândurile într-un caiet ascuns sub saltea:

„Nu mai știu cine sunt. Nu mai știu ce vreau. Sunt doar o umbră care se mișcă prin casă, încercând să nu deranjeze pe nimeni.”

Într-o duminică, la masă, Mariana începe din nou:

— Uite la ciorba asta! Prea sărată! Și copilul iar plânge… Ana, tu chiar nu poți face nimic bine?

Simt cum ceva se rupe în mine.

— Mariana, vă rog… Ajunge! Fac tot ce pot! Nu sunt perfectă, dar nici nu merit să fiu tratată așa!

Toți tac. Vlad mă privește uimit. Mariana își strânge buzele și iese din cameră trântind ușa.

După masă, Vlad vine la mine.

— Ai fost cam dură cu mama…

— Vlad, dacă tu nu mă aperi niciodată… Cine sunt eu pentru tine? Pentru voi?

El tace din nou. În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la Maria și la mine. La cum ar fi viața dacă aș avea curajul să plec sau măcar să cer ajutor.

În zilele următoare, Mariana e mai rece ca niciodată. Vlad e distant. Eu mă simt vinovată că am ridicat vocea, dar și ușurată că am spus ceva.

Într-o seară, după ce Maria adoarme, îmi sun mama.

— Mamă… Nu mai pot. Simt că mă pierd pe mine aici.

Mama oftează la telefon.

— Ana, tu trebuie să fii bine pentru tine și pentru Maria. Dacă nu poți schimba oamenii din jurul tău, schimbă-ți mediul sau găsește-ți sprijinul unde poți.

Închid telefonul cu lacrimi în ochi. Poate că nu pot schimba familia lui Vlad sau felul Marianei de a fi. Dar pot încerca să mă regăsesc pe mine.

A doua zi îmi iau inima în dinți și îi spun lui Vlad:

— Vreau să merg câteva zile la mama. Am nevoie să respir.

Se uită lung la mine.

— Dacă asta te ajută… Du-te.

Câteva zile mai târziu, stau pe banca din fața blocului copilăriei mele și simt pentru prima dată după mult timp că pot respira liber.

Mă întreb: Oare câte femei trăiesc ca mine? Oare câte dintre noi ne pierdem vocea între așteptările altora? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?